Subscribe via RSS Feed

Realitatea lui Bogdan Hrib

  • patimile-doamnei-ministrucronică deloc canonică și tare subiectivă la „Patimile doamnei ministru”, seria Stelian Munteanu, Tritonic, 2016

Cheile de lectură ale celui mai recent roman al lui Bogdan Hrib se dobîndesc destul de greu și parcă în urma unei investigații personale, care există cumva paralel cu cartea. Romanul „Patimile doamnei ministru” nu se construiește defel la periferia arhitecturii moderne a domeniuluim mystery and thriller. Ba dimpotrivă. Avem parte de crime, de atentate, de secrete vechi, de spioni cu biografii strunjite de ambele părți ale unui iluzoriu zid temporal al Berlinului, adică pe parcursul și după încheierea Războiului Rece. Nu avem însă parte de supraoameni care înșiră zeci de adversari la podea în drumul lor spre adevăr sau spre femeia fatală, nici de urmăriri cu mașini de ultimă generație, de gadget-uri cu funcționare la limita magiei sau de tehnologii spațiale secrete. Nu avem parte nici măcar de vreun Sherlock mintos, care să potrivească instantaneu în minte piesele puzzle-ului complicat al crimei.

Înșiruirea logică și revelarea treptată a pașilor anchetei silește însă degetul să tînjească după întoarcerea paginii următoare. Sînt de savurat și poveștile solide ca niște tulpini de iederă bătrînă, care permit personajelor să urce ca într-o perpetuă scenă a balconului, dar să și adaste într-un balans lenevos și pansiv într-un hamac de frunze. Ele se împletesc și cu referințe la primele romane ale seriei, uneori previzibil de surprinzătoare (sic!), și fac loc în interstițiile lor unor personaje creionate în tușe cîntărite cu precizie farmaceutică. Una peste alta, romanul „Patimile doamnei ministru” adună îndeajuns de multe caracteristici de gen ficțional pentru a fi recunoscut, catalogat și savurat ca atare de toți pasionații domeniului. Rămîne ca tocmai ei, pasionații, să decidă dacă apreciază cîteva lucruri care s-au impus ca evidente unui cititor ale cărui lecturi s-au oprit la Chandler și Ellery Queen, cum ar fi ritmul ușor inegal al acțiunii, apariția repetitivă a unui plic (cu acte, documente, fotografii sau extrase bancare) care dă o manivelă acțiunii atunci cînd ea părea împotmolită, statutul financiar (prea?) oscilant al lui Stelică sau chiar cronologia de gumilastic a vieții și isprăvilor lui Vasile Tudose.

În privința stilului, Bogdan Hrib nu se dezminte. Scrie exact așa cum face poze:. Propozițiile se succed scurt, în rafale, sînt succinte și clare. Asta ajută mai ales dialogul, care are o suplețe și un firesc în fața cărora trebuie să recunosc că mă simt oleacă invidios. Atrage atenția și procedeul (folosit mai ales în descrieri și introspecții) omiterii intenționate a predicatelor și a predicativelor, prin care sînt introduse, din cînd în cînd amănunte la limita lirismului.  

Universul ficțional al lui Bogdan Hrib nu e deloc… ficțional. Cu excepția unui post de televiziune și a unei prezentatoare, și acelea alterări transparente ale unor elemenete arhicunoscute, acțiunea se petrece în lumea reală a anilor 2013 – 2014. Asta presupunînd că amănuntele legate de Danemarca, Anglia și Cehia sunt și ele reale, fiindcă mie unuia mi-e greu să zic, nefiind umblat prin cele locuri. Oricum, ceea ce contează este impresia solidă de realitate imediată, care eo constantă a întregii serii.

Ajuns în acest punct, mi s-a revelat o altă cheie de lectură: care e realitatea lui Bogdan Hrib? Această abordare este desigur una menită a satisface cititorul pretențios, pentru care, la nivel declarativ, lectura unui „roman polițist” este doar un episod de escapism vinovat. Ar fi desigur multe de zis despre un asemenea cititor, dar de dragul logicii, nu o să o fac aici, mai ales că asemenea cititori fac parte din realitatea autorului.

Rigoarea ne impune să definim întîi granițele realității lui Bogdan Hrib și nu putem începe altfel decît afirmînd (cu oarece risc de cotonogeală) că de departe cel mai spectaculos element al seriei Stelian Munteanu este felul în care ficțiunea lui Bogdan Hrib este Stelian Munteanu, deși la fel de bine, ar putea fi și invers. Cu alte cuvinte nu m-ar mira să aflu că sînt un personaj marginal al unei cărți scrise de Stelian Munteanu, în care personaj principal este Bogdan Hrib. Lecturînd seria, ai senzația că textul merge mult dincolo de clasicele influențe autobiografice, că între autor și personajul său există o prietenie cimentată nu numai de o anumită afinitate ci și de camaraderia care se naște între bărbații care au luptat sau au călătorit împreună.

Dar esența? Care să fie esența realității lui Bogdan Hrib? Personal (cum altfel?!) nu-mi amintesc să mă fi bucurat mai mult de secvențele autobiografice ale cuiva de pe vremea cînd, acum un sfert de veac îl citeam pe Vlad Mușatescu, într-un cu totul alt registru, desigur. Și asta fiindcă deși am avut șansa unor conversații lungi cu autorul, care uneori nici nu a abordat subiectele, constat că am multe în comun cu Stelian Munteanu: greața dureroasă față de starea presei autohtone, privirea rezervată față de establishment-ul cultural național, sugrumul ratelor la bănci, gusturile culinare, comoditatea muncită de gînduri, dorul de tihnă modestă, predispoziția spre nostalgii după lucruri imaginare și multe altele, prea personale pentru mine și pentru Stelian Munteanu că să le scriu aici.

 „Patimile doamnei ministru” este un roman scris cu ochii jurnalistului îmbibat de tot ceea ce va fi fost istoria ultimelor cinci decenii. Acolo unde unii văd tablouri impresioniste, Bogdan Hrib vede filme HD, el nu are teze, nu se luptă cu comunismul sau cu stînga în general deși e limpede că adora vestul european. Povestește simplu și elocvent, fără verdicte, iar acolo unde experiența personală îi lipsește, folosește cleiul miraculos al documentării minuțioase trecute prin filtrul propriei gîndiri.

Nu pot încheia altfel decît afirmînd că există și o a treia cheie de lectură, e drept ceva mai irelevantă și accesibilă doar colegilor de breaslă: încercarea de spargere a barierelor pe două direcții. Una dintre ele este indiscutabil cea a transformării acestui roman într-un scenariu de film. Aici nu e mare lucru de zis. Întreaga serie a așa de ecranizabilă încît nu putem decît să ne plîngem de milă că am prins vremurile cinematografice românești pe care le trăim. A doua direcție e ceva mai complicată, fiindcă e limpede că în mintea autorului-editor se află și dorința exportului literar. Iar aici, din neștiință desigur, mi-e greu să spun cît de comprehensibil sau de atrăgător va fi universul românesc cu amănunte gen Digi 24, fuga lui Pacepa, cabinetul 2 sau rate în CHF, pentru cititorul danez, de pildă. O  să fie la fel de fain pe cît a fost pentru mine reamintirea poveștii orașului liber Christiania? Ce bine ar fi să fie!

Share

Category: Panseuri şi sefeuri

Comments are closed.