Subscribe via RSS Feed

Plocon, mită, șpagă

Încercaţi să vă imaginaţi o zi în care să nu se dea nici un fel de şpagă: politicienii să nu-şi mai ia comisioanele, garda financiară, vameşii şi fiscul să nu mai pretindă nimic, medicii şi asistentele să nu mai primească plicuri, poliţiştii să dea chitanţe pentru toţi banii luaţi, iar funcţionarii să lucreze dincolo de nişte geamuri impenetrabile. Păi nu se opreşte ea România? Părerea mea este că o asemenea magie ar pune definitiv ţara pe butuci, fiindcă mita este cel mai subtil şi mai eficient lubrifiant al economiei româneşti.

             O roată de caşcaval cît o încorporare

          M-am tot codit să încep fiindcă, în ciuda faptului că ştiu o mulţime de istorii despre şpăgi şi şpăguitori, e greu să povesteşti de vreme ce faptele păstrează o nuanţă de penal, indiferent de timpul în care s-au produs.

          Cel mai simplu din punctul ăsta de vedere ar fi să vă istorisesc cum am scăpat de armată, în primele luni ale anului 1989. Zic asta fiindcă armata nu mai are ce să-mi facă, fiind eu inapt cu scoatere din evidenţă din cauza destul de celebrei mele boli oftalmologice.

          În 1989 nu se găsea nimic de mîncare. Cafeaua, ţigările fine şi cutiile de Ness se transformaseră într-un fel de monedă paralelă, în sensul că nimeni nu le mai consuma, ci le ţinea ca să le poată oferi pe unde era cazul. Taică-meu, săracul, nu avea ce face şi se conforma şi el, fiindcă îmi promisese că va face în aşa fel încît să nu fiu încorporabil atunci cînd mă înscriu la admiterea la Medicină, punctul ăsta fiind unul dintre nenumăratele pe care i le solicitasem ca să mă supun dorinţei sale (pe care nu o voi înţelege niciodată pe deplin) de a da admiterea la facultatea de făcut doctori. Trebuia deci să strîngă tot felul de produse.

          Într-o zi, îl văd intrînd radios în casă, tîrîind într-o sacoşă un obiect de o formă bizară.

          – Am făcut rost de o roată de caşcaval! mă anunţă el bucuros.

          Mie mi s-a umplut imediat gura, caşcavalul pane fiind pînă în zilele noastre una dintre mîncărurile mele preferate, mai ales dacă e însoţit de un gogoşar care s-a bălăcit bine în oţet.

          – Hai să… am dat eu să mă reped spre sacoşă.

          – Stai aşa, hăpcăule, că asta e pentru colonelul X.

          Era probabil singurul argument care m-ar fi putut împiedica să devorez pe loc o halcă zdravănă de caşcaval. Pentru colonel, roata trebuia să fie însă întreagă.

          Am mers acasă la salvatorul meu, nu zic unde, fiindcă n-are sens, şi i-am dus un portbagaj cu tot felul de chestii. La sticle şi cafele nu a reacţionat cine ştie ce, dar cînd a văzut pachetul acela rotund, cu o formă absolut inconfundabilă, a început să îi rîdă mustaţa. Aş fi putut jura că e de-a dreptul fericit, fiindcă faţa i s-a luminat, iar ochii au început să îi scînteieze. Chipul omului aceluia, care, între noi fie vorba, făcea nişte ilegalităţi destul de substanţiale, mi-a rămas însă multă vreme întipărit în minte, fiindcă am realizat încă de atunci strîmbătatea unor vremuri în care oamenii sînt atît de flămînzi încît îşi riscă posturile şi chiar libertatea pentru oleacă de caşcaval.

          Povestea avea să continue la sfîrşitul facultăţii, în 1994, cînd m-am trezit cu un ordin de încorporare, venit cu precizie de metronom, cu vreo două luni înainte de terminarea cursurilor. Ferm hotărît să rup pisica şi să mă duc în armată, ca să nu mă mai umilesc în faţa ofiţerilor de la recrutare, m-am prezentat la comisia de la Centrul Militar Judeţean. În urma unei discuţii destul de apăsate cu medicii de acolo, am fost trimis, a doua zi dimineaţă, la Spitalul Militar unde mi s-a spus să fiu prezent la ora şase.

          Notez aici în paranteză că există un lucru care nu se va schimba niciodată în România: medicina şi turismul încep în creierii nopţii.

          M-am dus deci la Spitalul Militar, doar pentru a mă convinge încă o dată de nesimţirea şi imbecilitatea cazone: pînă pe la şapte nu mi-a dat nimeni nici o atenţie. După o oră de aşteptare, am fost trimis la secţia de oftalmologie, de către o persoană care nici măcar nu a ridicat ochii să mă privească. Am descoperit cu greu aripa Oftalmologiei şi m-am pus iarăşi pe aşteptat. Pe la nouă, oră la care au catadicsit domnii medici să-şi scoată capetele din cabinete, eram deja un pachet de nervi.

          Mă scoseseră din sărite nu numai aşteptarea imbecilă şi inutilă, ci şi discuţiile pe care le auzeam purtîndu-se în jurul meu. La un moment dat, am prins loc pe un fel de canapea, iar lîngă mine s-a aşezat o femeie de la ţară, care vorbea cu băiatul ei.

          – Lasă, mamă, că i-am mai dat şi azi trei mii de lei şi două găini şi mi-a promis că te mai ţine o lună, aşa că o să te liberezi direct de aici, ca să nu-ţi mai facă probleme nenorocitul ăla de căpitan.

          Nu atît vorbele femeii m-au supărat cît gestul ulterior al băiatului, care a cules de jos ceea ce el a decretat a fi… gămălia unui bold. Dumnezeule! Eu unul n-aş fi văzut nici boldul, darămite gămălia lui! Soldatul acela intra însă în cea de a doua lună de stat în spital, la Oftalmologie…

          Una peste alta, a ieşit un scandal monstru cu medicii, cărora am refuzat să le dau chiar şi bună ziua, darămite alte atenţii, convins fiind că nimeni nu scapă de sistem şi că oricum voi sfîrşi prin a curăţa cartofi prin cine ştie ce pustietate din Bărăgan. N-a fost aşa, fiindcă boala mea se încadra în categoria rarelor afecţiuni pentru care armata română se desparte fundamental de tine şi îţi urează civilie plăcută. Ca urmare, am primit chiar în ziua aceea avizul de inapt cu scoatere din evidenţă şi, în trei zile, aveam şi livretul. Spre marea mea uimire, care continuă încă şi astăzi.

          Nimeni nu m-a crezut că nu am dat nimic la medicii care mi-au refuzat devenirea cazonă, privîndu-mă, nu-i aşa?, de a deveni bărbat adevărat. Eu ştiu însă că lucrurile au stat exact aşa şi asta ar putea fi un argument în favoarea faptului că există şi excepţii. Hmmm, ştiu şi eu? Medicii militari nu au avut ce face, fiindcă situaţia mea era mai mult decît evidentă şi nicidecum fiindcă i-ar fi lovit conştiinţa înălţătoare a actului medical.

          Văzînd că nu au ce să-mi facă şi confruntîndu-se cu un diagnostic extrem de clar, cei doi medici care m-au analizat pe toate părţile, supăraţi probabil pe felul înţepat în care le vorbisem, mi-au picurat o tonă de atropină în ambii ochi şi apoi m-au dat afară din spital, pe stradă. Mda. N-am fost niciodată mai aproape de a fi călcat de o maşină.

          Adrisant necunoscut

          De multe ori, şpaga e privită la români ca un fel de necesitate, ca o obligaţie absolută, iar lucrul ăsta ajunge să ocupe într-un asemenea hal conştiinţa celui care o oferă, încît el uită sau nu-i mai pasă să îl facă pe celălalt să afle de la cine este atenţia respectivă.

          Îmi aduc aminte, de pildă, că prin 1987, cînd am ieşit în parc, băieţilor le cam luceau ochii. Mă uit la unul, mă uit la altul…

          – Băi, daţi şi mie ce beţi aici!, am exclamat pe dată, fiindcă atunci cînd vine vorba de mîncat şi de băut sînt de o perspicacitate fenomenală.

          Au cîrtit ei, dar au scos dintr-o tufă un recipient borţoşel, în care am descoperit că se afla o căpşunică a întîia. Povestea vinului era însă destul de bizară. Unul dintre băieţi povestea că stătea liniştit în casă, cînd a auzit soneria de la uşă. A deschis repede, fiindcă îşi aştepta prietena, cu care avea ceva treburi urgente. Cu toate că s-a mişcat iute, abia a mai apucat să vadă spatele uni bărbat care dispărea pe scări. A dat să se repeadă după el, crezînd că e victima unei glume proaste, dar s-a împiedicat de ceva.

          În timp ce se aduna de pe jos, a descoperit însă că în faţa uşii sale răsăriseră două sacoşe şi o damigeană. A recuperat rapid ploconul şi a închis zdravăn uşa. Sacoşele erau pline cu carne, iar în damigeană era vinul din care ne serveam şi noi.

          – Păi şi de ce nu ai păstrat şi vinul în casă?

          – Băi, am apucat să beau vreo trei pahare şi, dacă se prindea taică-meu, o încurcam. Aşa… de unde să ştie el că am primit şi damigeana?

          Am sorbit din vin zîmbind larg. Ştiam care era explicaţia întîmplării respective. Blocurile în care locuiam erau identice. Iar la cel din spatele celui în care stătea fericitul posesor de damigeană, exact în poziţia lui, stătea un prieten de-al nostru, care împărţea nişte posturi mai în fiecare an. Cineva greşise blocul…

          După Revoluţie, aveam să trăiesc şi eu un eveniment similar. Eram acasă la naşul meu de cununie şi discutam Kant. Bun… m-aţi prins. Beam şi noi ceva, că se apropia Crăciunul. La un moment dat, sună cineva la uşă. Bărbaţi adevăraţi, am continuat să descîntăm paharele cu vin, lăsînd colindătorii în sarcina nevestelor. De unde să ştim noi că nici ele nu se duc la uşă?

          După vreun sfert de oră, mă ridic să mă duc pînă în bucătărie şi aud un clănţănit de sticle în faţa uşii de la intrare. Alarmat, îl chem pe naşu’ ca să ne uităm pe hol. Ce să vezi? Doi puştani de vreo doişpe ani se chinuiau să ridice ditamai sacoşa din care zornăiau nişte sticle.

          – Nene, e a matale geanta asta? Că noi am găsit-o stînd aşa…

          – Plecaţi, măi hoţilor, de aici! Ia uite! Nu mai poate să lase omul nişte sticle de vin pe hol, că vă găsiţi voi… s-a încruntat naşu’, făcîndu-i pe pici să o zbughească, înspăimîntaţi probabil de statura lui care bate frumuşel spre doi metri.

          Grasă de Cotnari era în sticle. Şi erau 24. Tiii! Vreo trei zile n-am mai plecat de la naşu’…

          După cîteva luni am aflat şi explicaţia. Sticlele nu erau pentru noi ci pentru posesorul celuilalt apartament de pe palier. Care era însă tatăl naşei mele. Am hotărît că e mai bine pentru el să nu afle despre încercarea mizerabilă de a i se influenţa judecata de ditamai directorul integru şi nici despre sacrificiul nostru de a ascunde fără urmă corpurile delicte.

          Mă întreb însă pentru amîndouă cazurile, care să fi fost urmarea. Oare oamenii aceia făcuseră un bine şi primeau acum o răsplată benevolă sau urma să li se atragă atenţia. Sînt convins că plocoanele date erau mai degrabă de bunăvoie, fiindcă îi cunosc pe amîndoi adrisanţii şi sînt oameni cum rar mai întîlneşti astăzi în funcţii de conducere.

          Şi totuşi, o diferenţă

          Nu pot fi atît de ipocrit încît să nu recunosc că există totuşi un aspect al corupţiei cu care nu ne-am întîlnit înainte de 1989. Nu ştiu de ce, dar tare mă îndoiesc de faptul că miniştrii sau ordonatorii judeţeni de credite aveau procent din investiţii. Tare mă îndoiesc de faptul că fondurile publice erau dirijate în funcţie de capacitatea administraţiilor locale de a da măcar zece la sută din suma la care jinduiesc în avans şi fără vreo chitanţă. Că se mai mergea cu vreo damigeană pe la vreo centrală pentru vreo repartiţie de anvelope, că se mai aştepta prin vreun minister cîte un miel de Paşte, e drept. Procent din investiţii nu cred să fi existat însă la comunişti. Poate că de aceea se şi construia atît de mult.

          Nu există probe că toate grozăviile de mai sus s-ar fi întîmplat cu adevărat. Cei cincisprezece ani de presă mă fac însă să zîmbesc amar atunci cînd se publică clasamentele bogaţilor României. Din păcate, la vîrful vieţii economice şi politice din România există o mulţime de oameni cu averi ascunse, făcute exclusiv din comisioane şi mită.

          Este foarte adevărat că, astăzi, de multe ori, mita suplineşte nişte mecanisme sociale care nu prea funcţionează şi de care societatea comunistă nu prea avea nevoie. Dacă luăm, de pildă, zonele rezidenţiale de lux ale marilor oraşe, vom constata că majoritatea locatarilor sînt bugetari: medici, profesori universitari, funcţionari, cadre din Poliţie şi din armată. Majoritatea lor nu îşi poate justifica proprietăţile şi modul de viaţă. Dar asta nu înseamnă că nu le merită sau că ar trebui ca situaţia să se schimbe. Notez doar că, la fel ca şi înainte de 1989, mita suplineşte lipsa criteriilor, de condamnat fiind doar ipocrizia acelora care cer totul de la societate, fără să-şi pună vreun moment problema a ceea ce oferă în schimb.

          Indiferent că e cauzată de lejeritatea ortodoxă sau de moştenirea noastră bizantină, apetenţa românilor pentru darea şi luarea de mită şi toleranţa pe care o manifestă faţă de aceasta au rădăcini adînci şi nu vor dispărea prea curînd. Argument în favoarea acestei afirmaţii este dinamica lexicului românesc. Mai vechilor: plocon, peşcheş, bacşiş, şperţ, chicuş, mită li s-au adăugat mai noile şpagă şi parandărăt, semn că fenomenul este încă extrem de viu.

Share

Tags: , ,

Category: Directe de stânga

Leave a Reply




If you want a picture to show with your comment, go get a Gravatar.