Subscribe via RSS Feed

Partidul e în toate cele ce sînt

După cum detaliam şi în capitolul dedicat disfuncţionalităţii crunte a grupului de români, partidele româneşti nu se deosebesc prea mult, indiferent de momentul în care au fiinţat sau au intrat la guvernare. De mai bine de o sută de ani, guvernarea nu e o chestiune de conştiinţă sau de datorie, de onoare sau de curaj ci o împărţeală sinistră de sinecuri pentru pupincurişti şi curve, vorba unei colege.

          Ţărănişti etc…

          A venit momentul să explic, poate, de ce nu încerc să pozez niciodată în comentator politic şi de ce îmi recunosc aplecarea spre stînga şi aversiunea faţă de toate partidele care se pretind de dreapta, cu excepţia PNL, pe care îl respect cu adevărat.

          Să fi trecut vreo trei luni de la Revoluţie, cînd am aflat cu surprindere că un unchi de-al meu, ţărănist convins, om cu ani grei de puşcărie, consideră că toţi membrii partidului comunist ar trebui împuşcaţi, iar copiii lor ar trebui strînşi de gît. Mamă, ce mi-a sărit muştarul! În primul rînd aschimodia făcuse într-adevăr pentru prima dată puşcărie din cauza crezului său politic, dar a doua oară s-a bătut la beţie şi, fiind recidivist, a încasat mai mulţi ani, mai ales că la anchetă şi-a adus aminte că e ţărănist. În al doilea rînd, afirmaţia asta era o nedreptate cruntă fiindcă maică-mea fusese dată afară de la facultate şi fiindcă îl avea în familie pe ţărănistul respectiv. I-am transmis deci lui muţunachi să vină să mă strîngă el de gît, pînă să îl prind eu să îi rup picioarele. Impacientată, familia s-a pus pe explicaţii, pe care nu le-am acceptat însă fiindcă, spre deosebire de ghiujul respectiv, eu chiar încercasem să particip la Revoluţie.

          Tot în perioada aceea s-a petrecut şi un moment care va rămîne probabil o enigmă, dată fiind statura ciudată la care a ajuns Corneliu Coposu după moarte. Aş putea jura şi astăzi că, dat fiind că mă uitam la absolut toate dezbaterile din CPUN, l-am auzit pe Senior spunînd că doreşte ca tuturor membrilor de partid să li se interzică accederea în orice funcţie de conducere. Astăzi, înregistrarea aceea pare să fi dispărut şi nimeni nu îndrăzneşte să mai spună nimic despre această practică politică. Noroc cu revistele de istorie. Aveam să citesc cîţiva ani mai tîrziu, în Magazin istoric, stenograma unei convorbiri între Corneliu Coposu şi o oficialitate din Argeş în care, în calitatea sa de şef de cabinet al lui Maniu, Coposu organiza vizita şefului său în judeţul respectiv. A fost o lectură interesantă, fiindcă mi-a confirmat că protocolul nu se schimbase prea mult din ’38 şi pînă prin ’89. Conducătorul era primit cu false manifestaţii spontane, cu fete în costum popular care îl întîmpinau cu pîine şi sare, cu copii emoţionaţi care spuneau poezii şi ofereau flori. Cine crede că aceste lucruri au fost inventate de comunişti pentru Ceauşescu se înşeală amarnic.

          Mai tîrziu, am avut ocazia să îl cunosc şi pe senatorul ţărănist de Iaşi Manea, întrupare perfectă a lui Agamiţă Dandanache, aveam să văd şi unde duce talibanismul ţărănist privind neputincios cum, din ceea ce eu continuu să cred că au fost interese personale, deputatul Lupu a fărîmiţat proprietatea agrară în România într-un hal care ne împiedică astăzi să accesăm fondurile europene. Bomboana pe coliva ţărăniştilor a pus-o însă marele specialist Ciumara, care avea să exprime doctrina fundamentală a acestui partid: “Mai bine să moară o mie de români acum, decît un milion mai tîrziu”. Şi noi care credeam că l-am pus ministru ca să nu moară nici un român.

          Revenind însă la esenţa neschimbată a partidelor, părerea mea este că PNŢCD nu şi-a dorit cu adevărat democratizarea ţării. La nivelul activiştilor săi şi chiar a unei mari părţi din conducere (excepţie făcea excepţionalul Ion Raţiu) ţărăniştii îşi doreau o orînduire în care partidul lor să joace rolul pe care îl jucase PCR pe vremuri. Nimic nou deci…

          Pionier, utecist şi atît

          În mare măsură, revolta mea împotriva ţărăniştilor era alimentată nu atît de faptul că părinţii mei fuseseră membri de partid, la fel ca şi marea majoritate a prietenilor lor, ci de experienţa personală în ceea ce privea PCR. Aş fi imbecil să neg abuzurile şi crimele comunismului. Tot ceea ce vreau să spun este că, la vremea cînd am deschis eu ochii, pionier, utecist şi apoi membru de partid erai făcut în funcţie de rezultatele la învăţătură şi în muncă. Cu alte cuvinte, în 1989, cu mici excepţii, din PCR făceau parte cei mai valoroşi specialişti şi administratori, cei mai buni studenţi, la fel cum în UTC, elevii erau primiţi în ordinea mediilor.

          Primele experienţe ale muncitorimii revoluţionare, care a dat afară inginerii şi directorii, sînt mai mult decît elocvente. La fel, după ce viaţa s-a mai liniştit, timpurile aveau să arate că şi valoare literară nu aparţinea neapărat dizidenţilor care scriau pe la Europa Liberă, după cum, mari oameni de afaceri nu aveau să ajungă “renegaţii regimuluii” ci, în mare măsură, aceia care ştiau ce e de făcut la conducerea unei întreprinderi.

          Una peste alta însă, în primele luni ale anului 1990, trăiam revolta pe care mi-o trezea negarea absolută şi imbecilă a unui sistem pe care eu îl cunoşteam a fi bazat doar pe performanţă şi pe care ajunsesem să îl apăr deşi eu unul nu apucasem să fiu membru de partid. Aveam însă proaspătă în minte păţania soţiei mele, care ar fi trebuit să intre în PCR pe 22 decembrie 1989, printre primii din anul ei de studiu, tocmai fiindcă avea o medie extrem de mare, pe care o obţinuse învăţînd mult mai mult decît mi-ar fi plăcut mie, care începusem să devin ceva mai petrecăreţ şi tînjeam după compania ei în nenumăratele mele escapade. N-a mai apucat să primească din mîinile secretarului carnetul roşu cu seceră şi ciocan.

          Pentru noi, informările politice, lozincile şi toată forma aceea goală de conţinut nu erau o povară. Aşa stăteau pur şi simplu lucrurile, iar aceia care susţin astăzi altceva sînt mincinoşi. Singurii oameni care îndrăzneau într-adevăr să cîrtească erau muncitorii care, în şedinţele organizaţiilor de bază, nu ezitau să protesteze faţă de lipsa de alimente şi de medicamente, faţă de înjumătăţirea salariilor. Restul au tăcut cu toţii, spre marea noastră ruşine naţională.

          Aversiunea faţă de discursul ţărănist şi convingerea mea că în ultimii ani, în PCR intra un anumit soi de elită avea să îmi modeleze definitiv personalitatea. Cred că sînt deja prea bătrîn ca să mă mai schimb. Voi vedea întotdeauna în dreapta românească o forţă înclinată spre abuz şi nepăsare faţă de chinurile celor mai puţin înlesniţi sau persecutaţi chiar de reprezentanţii puterii. Cum spuneam, există şi lucruri care nu se schimbă.

          Oana, Monica, Victoriţa şi prefectul Dragomir

          Era mai mică decît mine cu un an şi tare drăguţă. O mai fi fiind şi acum, dar n-am mai văzut-o. Se chema Oana Ardelean, iar mama ei era secretar al Comitetului Judeţean al PCR. Ca să înţeleagă şi cititorii mei mai tineri, fata asta era la nivelul la care ar fi fetele prefectului sau măcar ale şefului de filială a unui partid parlamentar. Cu toate acestea, Oana era un copil absolut normal, cuminte, cu o panglicuţă lată şi mereu impecabil de albă, care ţinea poate prea mult capul în pămînt. Sînt oleacă subiectiv… Deh, anii tinereţii. Bon, paragraful ăsta cu Oana nu mi-a ieşit şi da, recunosc, nu mi-a dat nici o atenţie. Ideea este însă că, la liceul meu, copiii de demnitari nu păreau să aibă absolut niciun avantaj.

          Staţi că mi-am adus aminte de alt exemplu: fetele lui Victor Surdu care era şi el, la vremea aceea (cu intermitenţe, e drept) un fel de şef. Monica, fiica mai mare, cred că era chiar în aceeaşi clasă cu Oana Ardelean, în timp ce Victoriţa, care era sensibil mai mică, mi s-a părut un drac de fată, moştenind într-o anumită măsură temperamentul zvăpăiat al ilustrului ei tată. Amîndouă erau însă fete la locul lor, care nu ieşeau în evidenţă decît prin ceea ce le definea personal, eleve pe care profesorii nu le tratau în vreun fel anume, fiindcă nici nu păreau să conştientizeze cine sînt părinţii lor.

          Spre deosebire de apucăturile de astăzi, cînd ne-am procopsit cu EBA, aceşti părinţi extrem de bine înfipţi în ierarhia de partid nu insistau nici măcar ca odraslele lor să exceleze la nivelul UTC. Ştiu asta fiindcă am fost mulţi ani un fel de şef utecist în liceu. Nu se înghesuia nimeni să facă munca aceea anostă la UTC, deşi avantaje se putea găsi cu duiumul.

          Dacă este însă să vorbesc şi despre colegii mei care au ajuns exponenţi ai puterii politice, ar trebui să îl amintesc pe prefectul de astăzi, pe Dragomir Tomaşeschi, împreună cu care am făcut clasele primare. Nu-mi amintesc să fi excelat la ceva, şi cînd spun asta, mă refer şi la restul anilor de şcoală, fiindcă, de bine, de rău, exponenţii unei generaţii se mai întîlneau pe la olimpiade, pe la concursuri pe meserii sau literare. Eu am fost mai pe la toate, dar nu l-am întîlnit. Asta nu înseamnă nimic, desigur, despre dibăcia lui ca avocat sau ca prefect. E limpede că e cel mai bun şi că a ajuns pe scaunul pe care este fiindcă PDL nu avea cum să facă la Iaşi o alegere mai bună.

          Ca nu cumva să avem vorbe şi să se supere careva pe paragraful de mai sus, îmi permit să îmi amintesc şi de vizita în biroul la care scriu şi acum a unui alt domn prefect, pe numele său Nicuşor Păduraru.. Astăzi e deputat PD-L, dar pe vremea cînd ne-a vizitat la redacţie ne-a repetat obsedant că e apolitic şi că ţelul său în viaţă este o carieră în administraţia europeană. S-a sucit şi a intrat în politică. Probabil fiindcă l-au cerut masele din colegiul în care a candidat. Să trăiţi şi la mai mare! exclam eu fără vreun strop de sarcasm. Să trăiţi bine, tineri pedelişti, dar nu mă luaţi de prost.

          Noima celor de mai sus este aceea de a arăta că lucrurile nu se schimbă doar fiindcă vrem noi să se schimbe. Ştiu desigur despre fiica fostului prim secretar Leonard, care se comportă exact pe dos faţă de colegele mele. Ştiu că există şi exemple de oameni care au ajuns pe funcţii importante fără să facă compromisuri penibile cu partidele. Ceea ce vreau să spun însă că, de vreo sută de ani încoace, relaţia între om, funcţie şi partid e absolut neschimbată.

          Bravă lume nouă

          Unul dintre reproşurile aduse comunismului în primii ani postrevoluţionari a fost acela că nu aveai acces la nicio funcţie de conducere dacă nu erai membru de partid. Anticomuniştii răsăriţi imediat după 1989 explicau astfel şi dorinţa multora de a intra în partid. Să zicem că aşa şi era. Îmi permit însă să întreb, din colţul meu de pagină: Astăzi e cumva altfel? Poţi atinge vreo funcţie de conducere în domeniile bugetate de stat sau în administraţiile locale dacă nu vrea partidul? Haida de!

          De la directorii de şcoli şi pînă la şefii de regii, de la miniştri şi pînă la portari, la stat, totul se negociază politic, fapt recunoscut de altfel de toţi aleşii neamului. Situaţia e chiar mai complexă decît în timpul comunismului. Înainte de 1989 nu ajungeai să conduci dacă nu erai membru PCR. Astăzi, dacă partidul care te-a numit pierde alegerile, îţi pierzi şi tu pîinea.

          Cu ce o fi Elena Udrea mai brează decît Alexandrina Găinuşă? Să fie mai bun, mai onest, mai vertical Emil Boc decît Constantin Dăscălescu? Să fie oare mai democrat, mai civilizat, mai patriot şi mai cultivat Traian Băsescu decît Nicolae Ceauşescu? Dar decît mareşalul Antonescu? Rămîne ca la aceste întrebări să răspundeţi, desigur, după propria conştiinţă. Eu unul rămîn însă la ideea că brava lume nouă în care ne proclamăm mîndri că trăim, în care ni se pare că votăm şi că am avea vreo importanţă pentru partide este absolut iluzorie.

          Partidocraţia

          Dar care să fi fost frustrarea cea mai mare a românilor în raport cu comunismul? Oare dacă Nicolae Ceauşescu ar fi putut fi înlocuit prin mecanisme de partid cu un lider care să dea ceva mai multă mîncare şi mai multă căldură, programe TV şi oleacă de filme din Occident, ne-am mai fi răsculat ca în 1989. Părerea mea e că nu, după cum, cînd am intrat prima dată în Metro, am înţeles de ce a făcut poporul român Revoluţia. Aceia care susţin astăzi că în 1989 exista o agendă anticomunistă internă spun prostii. Tînjeam doar după consumatorism. Ceea ce nu e cu nimic mai prejos decît a susţine false agende. Din păcate însă, ierarhiile PCR era practic imposibil de atins din postura de simplu cetăţean şi chiar de simplu membru de partid. Frustrarea de a nu putea alege conducătorii doriţi nu era legată de apartenenţa acestora la PCR ci de incapacitatea de a avea acces la bazinul din care se recrutau cadrele de conducere.

          Situaţia este identică şi astăzi. O, da! Putem alege între partide. Dar putem influenţa cumva componenţa listelor de consilieri la alegerile locale? Putem să ne pronunţăm asupra unui candidat, pe care am dori ca partidul C să îl nominalizeze în colegiul Y? Avem vreun cuvînt de zis în desemnarea primului ministru sau a vreunui ministru, a unui şef de regie locală sau putem demite vreun director abuziv al unei instituţii de control? Se poate astăzi cetăţeanul lupta cu un procuror? Poate el atinge în vreun fel destinul unui judecător sau al vreunui poliţist care îl nedreptăţesc? Ei bine nu…

          Soluţia ar fi să intrăm cu toţii într-un partid şi să votăm acolo democratic. Teoretic e posibil. Practic însă, orice campanie electorală înseamnă bani mulţi, investiţi de fiecare candidat în parte. Dar de unde bani, dacă nu eşti deja în politică? E un cerc vicios… Şi înainte de 1989 şi astăzi, dreptul de a candida pentru orice funcţie în stat e doar iluzoriu. Nici măcar societatea civilă nu-l ia în serios, fapt demonstrat de recenta dezbatere între candidaţii la prezidenţiale, cînd li s-a permis doar unora să vorbească. Aceasta este partidocraţia.

          Sînt conştient că afirmaţiile mele vor îngroşa rîndurile celor care vor spune despre mine că sînt comunist. Această categorisire conţine însă şi o nuanţă de excludere din rîndul celor ce se consideră astăzi a fi “oamenii frecventabili”. Dar asta face decît să confirme în fond ceea ce vă tot scriu pe aceste pagini: nimic nu se schimbă cu adevărat. Înainte nu aveai voie să fii ţărănist, astăzi n-ai voie să fii comunist…

Share

Tags: , ,

Category: Directe de stânga

Comments (1)

Trackback URL | Comments RSS Feed

  1. gelu says:

    ma, dar tu esti prost rau!

Leave a Reply




If you want a picture to show with your comment, go get a Gravatar.