Subscribe via RSS Feed

Neîncrederea în stat

Neîncrederea în instituţiile statului nu e o chestiune inventată după Revoluţie şi nici măcar de comunişti. Combinată cu şpaga, despre care voi scrie mîine, ea s-a impregnat profund în felul nostru de a fi şi nu mai poate fi extrasă de acolo printr-o simplă schimbare de regim politic.

          Miliţieni, poliţişti…

          Îmi aduc aminte perfect ziua aceea de 23 august. Eram împreună cu prietenul Nicuşor pe lîngă scările de la Palat, unde priveam lung la manifestanţii care se întorceau de la defilare, ţinînd în mîini steguleţe şi baloane. Din cînd în cînd, mai ceream şi noi cîte un steguleţ, de la care îmi aduc perfect de bine aminte că ne doream de fapt beţele care susţineau hîrtia tricoloră sau roşie, cu stema partidului. Pentru ce ne erau atît de necesare însă nu mai ştiu.

          În momentul de maximă înghesuială, de noi s-a apropiat un băieţel de vreo trei-patru ani, care plîngea de mama focului. De ce o fi venit la noi o să rămînă un mister, fiindcă nici noi nu eram cu mult mai mari. Nu cred să fi avut mai mult de şapte ani. Cert este însă că mai întîi l-am alungat, crezînd că vrea să ne facă oarece concurenţă. Nu s-a dezlipit însă de noi. A continuat să plîngă, dar nimeni nu l-a băgat în seamă, crezînd probabil că e sîntem împreună.

          La un moment dat, a reuşit să ne facă să înţelegem că se pierduse de mama lui. Înflăcăraţi de sentimente pe care doar în copilărie le poţi avea, am încercat să îl ajutăm. Întrebam pe toată lumea dacă nu a auzit de cineva care să fi pierdut un copil. Încercările noastre se dovedeau însă inutile, fiindcă lumea nu înţelegea nimic. Noi eram prea mari şi prea îndrăzneţi ca să ne fi pierdut, dar mult prea mici ca să fi găsit la rîndul nostru un copil. Şi, oricum, toată lumea se grăbea la mici şi bere.

          După vreo jumătate de oră de căutări disperate, Nicuşor a dus copilul în parcul în care ne făceam noi veacul şi l-a dat după o tufă, fiindcă, inevitabil, vroia pipi. Mie mi-a revenit misiunea să întreb în continuare dacă nu auzise cineva că se pierduse un copil, aşa că am rămas pe străduţa scurtă ce ducea de la Palat la fostul Pod de Lemn.

          Într-un final, am zărit un miliţian şi am zbughit-o înspre el, fericit că vom fi salvat un copil şi încrezător în capacitatea şăpcăliosului de a rezolva problema.

          – Nene, am găsit un copil! i-am spus eu dintr-un suflare.

          Replica miliţianului a fost însă năucitoare şi s-a înfipt în amintirile mele, de parcă mi-ar fi turnat cineva smoală într-o circumvoluţiune:

          – Şi ce? Vrei să-l iau acasă la mine?

          – Nene, dar plînge şi s-a pierdut de mama lui.

          – Şi ce-mi spui mie? Caut-o pe mă-sa…

          Din momentul acela nu mai sînt în stare să mă uit cu seriozitate la nici unul dintre “oamenii legii” aşa cum îşi spun ei pe la noi.

          Prin 1988, în cartier era la modă tarnibul. Ăsta e un joc de cărţi, un fel de bridge simplificat, care ne prinsese şi pe care îl practicam ca un fel de sport. Nu mi-e ruşine să recunosc că am jucat sute de lei vechi la remi şi zaruri, dar la fel de cinstit mărturisesc şi că tarnibul nu se juca pe bani. Şi asta dintr-un motiv extrem de simplu: în cîteva luni se cristalizaseră cîteva echipe redutabile, care reuşeau să numere cărţile şi să-şi semnalizeze discret culorile.

          În seara de care vă povestesc ploua îndesat, aşa că jucam tarnib în maşina unui prieten care se mutase din cartierul nostru, dar revenea mereu ca să ne vadă. Tocmai era să dau cu un atu, cînd, în geamul de lîngă mine, bate un baston de miliţian. Mă uit mai atent şi pe cine văd? Hop! sectoristul nostru. Prietenul meu, stăpînul maşinii, se uită la rîndul lui şi îi face semn să plece de lîngă noi. Tablagiul însă, nimic.

          Revoluţionar încă de pe atunci, ies din maşină şi zic:

          – Da’ bine, dom’le, că te iei de noi, dar pe perversul ăla care îşi dă jos pantalonii în faţa mamelor noastre pe aici pe aleea asta nu l-ai prins.

          Şuvoiul ăsta de vorbe l-a intimidat pe sectorist, care a făcut un pas înapoi, suficient pentru noi să constatăm că era mut de beat. Proprietarul maşinii a ieşit şi el şi l-a luat la rost:

          – Ce vrei, dom’le, de la noi?

          – Jjjjj… jucaţi pe bani. Vă arestez!

          Am zîmbit cu toţii.

          – Băi, beţivule, tu vezi ce număr are maşina asta?

          Sectoristul s-a dat mai înapoi şi apoi s-a schimbat la faţă. Beat, beat, dar lucrurile esenţiale i se întipăriseră în memorie.

          – Să trăiţi, să trăiţi, continuaţi vă rog! Să-i spuneţi lu’ to’ar’şu Marian că eu îmi fac datoria, patrulez…

          A urmat un şir penibil de temeneli şi de scuze. Explicaţia episodului e simplă. Maşina era a tatălui prietenului nostru, maior de miliţie la vremea aceea, şeful serviciului pază şi ordine, adică superiorul direct al sectoristului. Am fost, desigur, mulţumit că nu am escaladat conflictul cu miliţianul, dar ce încredere să mai ai în asemenea oameni?

          Acum vreo trei ani, pe un ger de crăpau pietrele, veneam prin Piaţa Unirii şi, fără să vreau, am asistat la o ceartă între două grupuri de ţigani, garnisită cu tot ce poate fi mai mustos într-un asemenea diferend, de la arătarea părţilor ruşinoase ale pirandelor, act de extrem cyraj pe frigul acela, şi pînă la pumni articulaţi în gură. Am ocolit cu grijă cîmpul de bătălie şi am pornit spre pasajul pietonal. La gura lui, am văzut însă doi poliţişti care chestionau de zor două fetiţe rebegite care încercau să vîndă nişte tufe anemice de vîsc. Mamă, ce bărbaţi erau! Ce duri! Cîte vorbe aveau la ei!

          Mi-a sărit muştarul ca niciodată şi m-am dus la ei:

          – Domnilor, de ce nu vedeţi şi ţiganii care se ceartă în Piaţă. Nu-i auziţi cum urlă? Nu-i vedeţi cum se bat?

          Unul dintre ei s-a întors la mine şi, cu o faţă acră, mi-a zis:

          – Vă invit să circulaţi şi să ne lăsaţi să ne facem treaba. Nu e treaba dumneavoastră cum acţionăm noi.

          – Păi uite că e treaba mea, am zis eu şi m-am legitimat. Vreau să văd şi eu cum acţionaţi pe banii mei. Ca să am ce scrie la ziar.

          – Păi da, sigur, că aşa sînteţi voi presa! Căutaţi numai scandal.

          M-am mulţumit să scot fetiţele din ghearele celor doi. Mie mi se părea că scandalul era sus în piaţă şi nicidecum în ziare. Dar ce să ceri de la reprezentanţii statului român?

          … asistente, profesoare, elevi…

          Neîncrederea profundă în instituţiile statului este extrem de evidentă şi cînd vine vorba despre privatizare sau despre descentralizare. În aceste cazuri, sindicatele acţionează ca un nucleu comunist dur, blocînd de multe ori reforme importante.

          Acum vreo doi ani, într-o emisiune TV am afirmat că gradul de corupţie la care au ajuns cadrele medii din instituţiile sanitare din România este unul atît de mare încît a devenit o problemă de siguranţă naţională. Imediat, a intervenit telefonic un lider de sindicat, care m-a făcut cu ou şi cu oţet, reproşîndu-mi nici mai mult nici mai puţin că nu mă iau de doctori, adevăraţii corupţi în opinia lui, doar fiindcă îmi este frică. I-am spus că, dacă e nemulţumit de salariul de la stat, poate oricînd să evolueze în mediul privat, unde retribuţiile sînt mai mari.

          – Da? Şi să ne expunem unor patroni care să ne dea cît vor ei sau cine ştie ce să ne mai facă? a venit replica liderului de sindicat.

          – Sînt instituţii care veghează tocmai la… am dat eu să îl contrazic.

          – Lăsaţi, că ştim noi cum merg instituţiile astea! a exclamat omul.

          N-am avut ce spune. Fiindcă ştiam că există un sîmbure de adevăr în vorbele lui.

          Lunile trecute, am ascultat o dezbatere pe tema noii legi a Învăţămîntului şi a modului de notare a evaluărilor competenţelor, elementul de noutate fiind acela că o parte dintre probele care se dădeau la examenul din vară se transformă în evaluări pe parcurs.

          – Da? Şi cine pune notele? a întrebat un elev, care intrase în direct la postul respectiv de radio.

          – Profesorii de la clasă, în timpul anului, i-a răspuns moderatorul.

          – Păi, asta e o porcărie. Fiindcă ştim noi cum se pun notele…

          M-a uimit atunci la culme raţionamentul tînărului. În loc să se bucure de faptul că o probă complicată devenise brusc mai accesibilă, în loc să se bucure că e notat de profesorul de la clasă, care are o imagine de ansamblu asupra cunoştinţelor sale, imagine ce elimină riscul unui accident la un examen susţinut într-o singură zi, primul gînd al lui fusese la felul în care va fi fraudat Bacalaureatul şi la nedreptăţile din şcoală. Nu luase în calcul nici măcar o clipă avantajele noii legi.

          Exact acelaşi soi de neîncredere domneşte şi în privinţa titularizării profesorilor de către directorii de şcoli. Ca şi cum salariul de profesor te-ar transforma în miliardar, ca şi cum din ţară a dispărut orice formă de moralitate, iar directorii de şcoli ar fi cu toţii nişte vînzători ambulanţi de posturi, toată lumea vorbeşte de pilele şi cunoştinţele pe care trebuie să le ai ca să intri la o şcoală bună. Nici măcar contradicţia logică a transformării şcolii “bune” într-una proastă dacă nu-şi alege corect profesorii nu descurajează discuţiile despre fraudarea concursului. Care discuţii sînt oricum cu mult mai consistente decît cele legate de programă sau de pregătirea candidaţilor.

          … securiştii şi serviciile…

          Prima dată am văzut o pernă pusă pe telefon înainte de a merge la şcoală. Eram cu părinţii într-o vizită şi am constatat la un moment dat că telefonul familiei respective stă sub o pernă decorativă, rotundă, care îl îmbrăca şi îl culcuşea de parcă ar fi fost cine ştie ce lucru nemaivăzut. Băiet cu bun simţ, m-am abţinut să comentez pe moment, dar nu am ezitat să îi spun tatei:

          – Ai văzut, tată, ce grijă au ăştia de telefon? L-au acoperit ca să nu se zgîrie!

          Hohotul homeric de rîs al tatălui meu mi-a rămas adînc întipărit în minte. Am înţeles cu mult mai tîrziu că, de fapt, oamenii aceia se temeau să nu li se asculte conversaţiile din casă prin intermediul telefonului.

          Nici astăzi situaţia nu e cu mult diferită. Ba chiar aş putea să spun că eu unul sînt convins că mi se ascultă telefonul. Aproape că nici nu contează dacă am sau nu dreptate, fiindcă esenţa este că nu s-a schimbat nimic în ultimii treizeci de ani. Senzaţia că sîntem abuzaţi de organe ale statului este la fel de pregnantă şi poate la fel de justificată de ceea ce se întîmplă în jurul nostru.

          şi multe altele…

          Buletine, paşapoarte, permise, avize, autorizaţii… Înainte de a purcede la drum pentru a le obţine, fiecare român serios îşi scobeşte printre cunoştinţe, doar, doar l-ar putea ajuta cineva.

          Există nenumărate licitaţii care nu se pot încheia fiindcă e larg încetăţenită ideea conform căreia nu are sens să te prezinţi fiindcă organizatorii ştiu deja cine o va cîştiga. Există nenumărate concursuri pe posturi la care se prezintă un singur candidat, fiindcă nimeni nu îşi pierde vremea să participe într-o competiţie în care unii fură startul.

          Dacă vine un control, primul lucru pe care îl faci este să îţi suni cunoscuţii, ancora din mediul financiar, care să te scoată din belea, care să găsească o cale de comunicare cu cei care efectuează controlul.

          Dacă ai un copil care trebuie să meargă la grădiniţă sau la şcoală în clasa întîi, începi să cauţi filiere, să întrebi alţi părinţi cum au izbîndit să îşi dea copiii acolo unde au dorit. Te interesezi de costuri, afli mercuriale, oameni de contact şi, mai ales, cele mai potrivite momente pentru a strecura o sacoşă. Nimeni nu se duce pur şi simplu la şcoală cu fişa copilului.

          Absolut la fel se întîmplă cu înmatricularea sau verificarea tehnică periodică a maşinilor, cu dosarele de pensie, cu racordarea la utilităţi sau debranşarea de la ele, cu obţinerea de credite sau de fonduri europene, cu găsirea unui loc de muncă undeva la stat şi, în general, cu tot ceea ce se rezolvă pe plan administrativ

          Întrebarea fundamentală este dacă această neîncredere profundă în autorităţi şi convingerea că totul se rezolvă prin atenţii şi cunoştinţe este sau nu întemeiată. Din păcate, ea era îndreptăţită înainte de 1989, la fel cum e şi acum. Serviciile secrete ne ascultă, poliţia are doar interese proprii, posturile şi examenele se rezolvă cu bani, verificările tehnice ale autovehiculelor pot fi ocolite, birocraţia te poate sufoca pînă la stadiul la care eşti silit “să suni un prieten”, copiii nu pot fi înscrişi pur şi simplu la şcoală. Neîncrederea noastră e justificată. E atît de justificată încît ne-ar trebui un adevărat cutremur pentru a putea privi cu încredere spre statul român.

Share

Tags: , ,

Category: Directe de stânga

Leave a Reply




If you want a picture to show with your comment, go get a Gravatar.