Subscribe via RSS Feed

I-o fi întrebat pe alții

   E complicat să scrii despre religie fiindcă trebuie să găseşti o cale mijloc între ceea ce simţi cînd vezi un copil care se roagă sincer şi vorbele care ţi se învolburează în minte atunci cînd te zbaţi să treci prin coada pestriţă de pelerini veniţi să îşi frece căciulile de o cutie în care sînt puse nişte oase. Nu sînt convins că rîndurile următoare reuşesc să se plaseze echidistant între aceste limite.

          Bună ziua, Sfîntu’ Anton!

          Prima mea experienţă legată de religie s-a petrecut pe la patru ani, cînd am confuzat grav un ritual, şi s-a soldat cu presupunerea maică-mii că preotul catolic din parohia noastră îi zîmbeşte cu subînţeles.

          De mic, m-a crescut Valerica, o femeie venită din Oţeleni, un sat mai apropiat de Roman decît de Iaşi. Tare scundă şi bătînd lejer peste suta de ocale, Valerica m-a înconjurat cu o dragoste de femeie de treizeci de ani care nu numai că nu avea copii, dar ştia că nici nu o să-i aibă vreodată. Ce mai cozonac făcea! Ce sarmale! Cu cîtă migală mi-a cusut primul costum popular! Ce-a mai plîns cînd m-a scăpat în cap!

          Valerica era o catolică ferventă. Nu lipsea niciodată de la slujba de dimineaţă, de care avea timp în mod misterios, deşi ne cumpăra şi laptele, pentru care trebuia să te trezeşti încă din vremurile acelea tocmai în creierul nopţii.

          Cînd mă ducea la plimbare, treceam uneori şi pe la biserica catolică.

          – Închină-te şi tu la Sfîntul Anton, m-a îndemnat ea într-o zi, începînd să ţeasă ceea ce este astăzi una dintre cele mai vechi amintiri ale mele.

          În biserică era răcoare şi ţin minte că mirosul de tămîie şi lumînări mă făcea să mă simt ciudat. M-am uitat la icoană, m-am uitat la Valerica, m-am mai uitat o dată la icoană şi apoi am decis că bărbatul din tablou seamănă cumva cu… Gheorghe Asachi a cărui statuie din faţa şcolii cu acelaşi nume mă înspăimînta de moarte. M-am fîstîcit şi am zis cu voce tare, tremurată:

          – Bună ziua, Sfîntu’ Anton!

          Glasul meu a răsunat în biserica aproape goală, atrăgînd totuşi priviri de toate felurile. Preotul a venit la Valerica, pe care o cunoştea bine, şi a întrebat-o cine sînt. Fiindcă îmi mai venise inima la loc, i-am răspuns frumos la întrebări şi cred chiar că i-am zis o parte din Tatăl Nostru.

          Pe vremea aceea, maică-mea lucra în Casa Pătrată, la nici o sută de metri de biserica cu pricina, aşa încît se întîlnea aproape în fiecare zi cu preotul, atunci cînd cobora coasta abruptă de sub biserica Trei Ierarhi, în drum spre casă. După episodul în care mă salutasem cu icoana Sfîntului Anton, mama s-a confruntat cu zîmbete din ce în ce mai largi ale preotului. Din ce în ce mai intrigată, şi-a adunat curajul şi l-a oprit pe părinte, care i-a istorisit toată tărăşenia. Nu ştiu ce a discutat cu Valerica, dar cert este că nu m-a mai dus la biserică. O fi fost din cauză că eram botezam ortodox? Sau fiindcă pe vremea aceea bisericile erau pline de informatori? Cine ştie?

          Povestea a făcut însă deliciul prietenilor părinţilor mei, care rîdeau de modul meu original de a mă închina şi mă mîngîiau pe creştet, ignorînd negura din ochii mei. Simţeam că nimeni nu mă pregătise să înţeleg toate lucrurile complicate legate de biserică şi de aceea rîsetele celorlalţi mă supărau. Eram însă la vîrsta la care mă consolam cu bomboane.

          Se poate ca prestaţia mea în faţa icoanei Sfîntului Anton să fi fost deopotrivă traumatică şi iniţiatică, fiindcă în toată copilăria mea m-am simţit total nepregătit pentru indiferent ce va fi fost ceea ce se întîmpla la biserică sau era legat de religie.

          Mă tulburau mii de amănunte

          Nici nu aveţi idee ce chin e pentru un tip care urăşte şi e infirm pentru orice formă de bricolaj ritualul decupării “pe luni” a calendarului ortodox, eveniment nelipsit din casa copilăriei mele, în fiecare 1 ianuarie, şi la care eram şi eu invitat să tai hîrtia “dar atent să nu cumva să depăşeşti linia, că altul n-am de unde să iau”. De ce nu putea calendarul acela să rămînă aşa cum era el, adică o jumătate de coală tipografică şi trebuia transformat într-un mănunchi de douăsprezece foi? N-am înţeles niciodată, după cum n-am înţeles nici de ce era mereu criză de calendare. Păcat însă că maică-mea n-a brevetat modelul fiindcă acum se vînd exact aşa cum ne străduiam noi să îl croim.

          Mă distra şi mă neliniştea deopotrivă cum prietenul Nicu Popovici stătea de Paşte în holul blocului şi spunea cu voce tare tuturor: Hristos a înviat, în timp ce lumea se cam ferea să îi răspundă după tradiţie cu “Adevărat a înviat”. Ce se mai bîlbîiau, ce priviri de animal hăituit aruncau în jur, în ce rafale de tuse salvatoare izbucneau! Cei mai mulţi o rupeau însă pur şi simplu la fugă, către lift.

          Uram felul subtil în care mirosul de ulei ars de candelă se contopea cu fumul de ţigară, omniprezent în apartamentul nostru, născînd o miasmă grea. Le-am zis alor mei că miroase urît, dar ei au ridicat din umeri. La cît fum scoteau din propriile ţigări, nu aveau cum să mai simtă şi izul de candelă. Cînd am insistat, mama m-a pus la punct, spunîndu-mi să sting candela atunci cînd o să fiu “la casa mea”. Ceea ce arată că nu mă înţelesese. Fiindcă atunci cînd ardea, candela mirosea suportabil, dar dacă o stingeai, era urgie. Eu militam ca ea să nu fie aprinsă deloc…

          Înainte de Crăciun, cînd venea preotul, mă ascundeam în camera mea şi îi imploram pe ai mei să îl ţină departe de mine. Asta după ce, într-un an, preotul m-a pus să sărut o icoană care a rămas pînă astăzi cel mai murdar obiect pe care am pus buzele vreodată.

          În anii liceului, rîdeam tîmp văzînd-o pe colega mea de clasă, Tereza, cum se duce la slujba de duminică în biserica în care îl salutasem pe Sfîntul Anton şi mă întrebam ce îi căşunase să iasă din blugi pentru fusta aceea lungă. Şi, mai ales, ce era cu pălăria aia care o făcea să arate ca o subretă din Londra interbelică? Ne întîlneam pe lîngă Palat, pe cînd eu mă întorceam de la cenaclu. Mi se părea că există o diferenţă atît de mare între ceea ce făcea fiecare, încît aproape că o compătimeam. Biet copil…

          Ajuns în acest punct al istorisirii, mulţi dintre boieri dumnevoastră veţi fi strîmbat deja din nas. “Dar Biblia? Cînd ai citit Biblia?” veţi întreba cu îndreptăţire. Răspunsul e simplu: de pe la paisprezece şi pînă la şaptesprezece ani. De vreo trei ori.

          Prin clasa a XII-a l-am descoperit pe Eliade cu a lui istorie a religiilor, care m-a fascinat de-a dreptul şi apoi am început să citesc, vai mie!, fragmentar şi fără vreo îndrumare serioasă, tot felul de lucrări care aveau legătură cu descătuşarea religioasă care prinse România după 1989.

          Omul nou

          Pe măsură ce citeam însă mai mult, înţelegeam din ce în ce mai puţin. Mă fascinau sfîntul Francisc şi a lui dorinţă de sărăcie şi curăţenie, m-a uluit împletirea dintre noul tomism şi cauzalitatea înlănţuită care face imposibilă explicarea formării Universului în absenţa unei singularităţi. Am început să mă aplec asupra vieţii lui Iisus, care m-a pasionat însă din perspectiva istoricităţii sale. De sfîntul Augustin ce să mai zic? I-am dedicat trei cărţi care reprezintă deocamdată cea mai preţioasă izbîndă intelectuală pe care am avut-o pînă acum..

          Mă uitam însă în jur şi vedeam cu totul altceva decît cele zugrăvite în cărţi. De unde mai nimeni nu îi răspundea prietenului Nicu Popovici, devenise imposibil să mai ieşi pe stradă fără să rosteşti Hristos a înviat de o sută de ori între Piaţa Unirii şi Palatul Culturii. Prin casele prietenilor şi cunoscuţilor mei, oameni care nu pomeniseră niciodată de religie şi pe care nu îi auzisem niciodată să se roage, au început să apară tot felul de preoţi care împroşcau cu feoştoloacele lor de busuioc peste maşini noi de spălat sau bolboroseau rugăciuni ca să scoată duhul comunismului dintre zidurile realizărilor Epocii de Aur.

          Tînărul care a venit să-l împărtăşească pe tata pe patul de moarte mi-a vorbit despre sărăcia preoţilor catolici, care nu au posesiuni şi se dedică studiului. Am plecat în camera mea, ca să nu-i spun că, deşi poate nu era al lui, sacoul cu care era îmbrăcat valora de vreo trei ori bursa mea lunară şi nici că studiul de care pomenise fusese probabil extrem de superficial, de vreme ce reuşise să greşească măcar două acorduri în dictonurile latineşti pe care le perorase inspirat probabil de impresionanta bibliotecă de istorie din casa părinţilor mei.

          M-am trezit participant şi la tot felul de ritualuri ortodoxe, va de cununie, ba de botez, iar singurul sentiment pe care mi l-au creat a fost cel al unei imense scîrbe faţă de ipocrizia care mă ţintuia într-un loc cu care nu aveam nimic în comun.

          M-am cununat religios şi mi-am botezat şi fiica. La cununie era să mă înec cu cozonacul pe care preotul mi l-a înfipt pînă în laringe şi m-am prefăcut stîngaci că pup icoana. La botez, ne-am certat de-a dreptul cu un preot imbecil, care a reuşit în scurtul răgaz al creştinării Catincăi să spargă şi ultima crustă de bun simţ care mă făcuse pînă atunci să mai merg din cînd în cînd la biserică pentru a nu-mi supără socrii şi mama.

          Mă revolta România în care nu se mai punea un ţol pe coridorul unei şcoli fără participarea unui sobor de preoţi, România în care poporul a ales între doi secretari de partid doar după ce unul dintre ei l-a întrebat pe celălalt dacă crede în Dumnezeu, România în care biserica s-a cocoţat nejustificat în fruntea listei de instituţii în care românii au încredere. Cel mai mult mă revoltau însă abuzurile statului. Pe formularul de recensămînt am încercat să mă înscriu ca fiind “ateu”. Nu s-a putut, fiindcă, dacă nu erai ortodox, catolic, musulman sau evreu, la rubrica respectivă se mai putea bifa doar “alte religii”, ceea ce corespundea destul de puţin concepţiile mele.

          Deşi legea spune că, în teorie ar trebui să-mi dau acordul pentru ca fiica mea să studieze o religie sau alta, nimeni nu m-a întrebat vreodată dacă chiar sînt de acord ca după ce învaţă despre felul în care s-au format plantele, Catinca să afle în ora următoare că toată ştiinţa e un fel de născocire şi că toate minunile pămîntului au fost create cu un singur gest de către un moşneag cu barbă.

          Dănuţ bun, Dan comunist

          După cum era de aşteptat, scriind şi comportîndu-mă în concordanţă cu noile mele convingeri, am ajuns repede în gura tîrgului. Printre stîlpii bisericii catolice devenisem un comunist ordinar, o persoană de nefrecventat, aşa cum m-a prevenit un prieten. Probabil că aşa stau lucrurile şi acum, iar reputaţia asta se datorează unui om cu care împărtăşesc din păcate acelaşi nume: Dan Doboş. E drept că el semnează pe ici pe colo ca Dănuţ Doboş…

          Ne-am intersectat paşii pentru prima dată în redacţia ziarului Evenimentul. Dată fiind coincidenţa de nume, de la contabilitate mi s-au dat mie şi banii care i se cuveneau lui. Cum eram amîndoi plătiţi ca şi colaboratori, n-am avut de unde să ştiu că luasem şi suma care i se cuvenea lui, mai ales că erau primii bani cîştigaţi ca jurnalist. Omul s-a supărat nevoie mare şi deşi încurcătura s-a rezolvat repede, mi-a purtat mereu o pică formidabilă. O fi fost o premoniţie, fiindcă soarta complota groaznic împotriva noastră.

          Bietul om lucra la arhivele statului, instituţie aflată pe atunci în subordinea SRI. Eu am început să scriu la editoriale în care îmi afirmam constantele convingeri de stînga, dar care îi erau puse pe seama lui. Iar asta îi bulversa pe amicii domniei sale, altfel toţi de dreapta şi mari amatori de Emil Constantinescu şi care nu ezitau să îi bată obrazul după ce mai citeau cîte un articol vitriolant scris de mine. Culmea e că şi colegii săi, ofiţerii de informaţii erau convinşi că el scrie editorialele (deşi le semnam Dan N. Doboş, ca să le poată deosebi) şi se pare că i s-a pus în vedere să nu îşi mai dea cu părerea în chestiuni politice, cel puţin nu atîta vreme cît e angajat în instituţia respectivă. Deh, cine ştie însă cum au stat cu adevărat lucrurile? Fiindcă e greu de înţeles de ce domnului ăsta îi erau dăunătoare doar editorialele mele de stînga şi nu şi activitatea sa de sprijin a candidaturii lui Emil Constantinescu.

          Am auzit ca bietul om a trebuit să plece de la Arhive şi s-a refugiat printre coreligionarii săi catolici, care, inimi largi, l-au trimis la Roma, ca să studieze arhivele Vaticanului. Şi uite-aşa a ajuns el în Italia şi eu calul de bătaie al unei anumite părţi a intelectualităţii catolice din Iaşi, care mă vedea ca pe un fel de Stalin reîncarnat, comunist şi ateu, incapabil să văd aura mesianică din jurul ţărăniştilor.

          Lehamitea

          Ca orice etapă, a trecut şi ateismul meu militant. Mi-am dat seama că felul în care au capitulat semenii mei în faţa ofensivei religiei era parte a unui fenomen mai larg, a unui blestem care ne face să spunem adeseori doar ce e cumsecade, doar ce e bine şi nu ceea ce credem cu adevărat, e expresia confuziei totale între Dumnezeu şi trimişii săi pe pămînt.

          Ceea ce m-a liniştit însă pe deplin e Catinca. Deşi studiază religia de mai bine de trei ani nu ştie nici măcar cît ştiam eu la vîrsta ei. Ba chiar mi-ar fi plăcut să fi aflat deja mai multe despre Iisus decît au reuşit să o înveţe nenumăraţii profesori de religie pe care i-a avut pînă acum şi care par a fi maeştri doar în arta coloratului manualelor.

          În vremea comunismului eram atei cu toţii şi nimeni nu-şi striga cu adevărat credinţa. Astăzi sîntem cu toţii ortodocşi, iar dacă încerci să afirmi că eşti liber cugetător, eşti ostracizat imediat, aruncat din sfera publică de reversul aceluiaşi sentiment care ne făcea pe vremuri să tăcem mîlc la auzul lozincilor ateiste. Pe vremuri ne era frică de Securitate, acum ne e frică de Dumnezeu şi de caznele Iadului.

          Începînd cu părintele care a găsit amuzant acel “bună ziua, Sfîntu’ Anton” şi sfîrşind cu dreptul la replică pe care l-am primit recent la redacţie, de la biroul de presă al Patriarhiei şi unde mie şi colegilor mei ni se punea în vedere să renunţăm la “frustrările provinciale”, nu am reuşit să înţeleg niciodată tagma preoţească. Şi poate de aceea nu L-am găsit nici pe Dumnezeu. Deşi m-am uitat printre amănunte de m-au usturat ochii…

          Revenind la cele două feluri de stat român în care am trăit pînă acum, trebuie să notez cu amărăciune că nimeni nu m-a întrebat vreodată dacă şi în ce cred. I-o fi întrebat pe alţii şi pe mine m-a uitat. Aşa cum am uitat eu să predau adeziunea la UTC a unui coleg ceva mai mic, care se pretinde astăzi mare dizident fiindcă nu a pactizat cu comuniştii şi n-a avut carnet roşu cu seceră şi ciocan.

Share

Tags: , ,

Category: Directe de stânga

Leave a Reply




If you want a picture to show with your comment, go get a Gravatar.