Subscribe via RSS Feed

Gheara leului de sub steaua infraroșie

  • cronică literară profund și dizgrațios de subiectivă

Pe Alexandru Lamba l-am cunoscut (unde altundeva?!) în atmosfera tulburiu-vineție de la Giotto, un local discutabil care a avut bafta de a deveni locul de întrunire a sefiștilor de provincie adunați pe la târgurile bucureștene de carte. Vorbește măsurat, e atent la toate amănuntele și aș putea jura că teama sa de pe urmă e că s-ar putea să nu dețină controlul propriului univers proxim. Așa mi s-a părut pe la a patra bere… A mea, evident!

Am primit cartea lui Alexandru Lamba, „Sub steaua infraroșie”, a doua zi, la lansarea de la Final Frontier. unde autorul a pomenit în dedicație ceva de un „deosebit respect”. E clar! Îmbătrânesc și unii ar spune cu temei că o fac degeaba. Și nu știu de ce, în momentul acela am simțit că e musai să scriu despre cartea asta, în pofida promisiunii pe care am făcut-o acum mai bine de șapte ani de a nu mai comenta cărți SF românești. S-a umplut un pahar în care zace amărăciunea de a nu fi scris niciodată cât de mult iubesc proza lui Liviu Radu, așa încât maestrul să fi putut citi asta, a mai pierit și angoasa legată de absența unui fundament al aparatului critic, odată cu studiile de filologie, s-a mai adunat și fierea de a citi recenzii „părerologice” ale căror singură rațiune de a exista este simplitatea și democrația actului de a publica pe net. Acum, că o să fie o a doua excepție, după „Anul terminal” al lui Florin Pîtea, sau va deveni obișnuință rămâne de văzut…

Aici e locul în care eu ar trebui să povestesc acțiunea. Dar mi-e lene! Citiți! Sau abandonați cronica asta incongruentă cu genul!  

„Sub steaua infraroșie” e limpede o carte de debut. De ce zic asta? Păi mai întâi fiindcă e de natură să lanseze o polemică aprigă cu privire la elementele definitorii ale romanului. Dacă judecăm canonic, după numărul de cuvinte, de universuri, de personaje și după profunzimea trăirilor lor, textul se situează pe granița fină dintre novella și roman. Pe urmă mai e și o anumită anizotropie a informației științifice din text: la început ai senzația că asiști la o lecție de fizică de clasa a XII-a combinată cu elemente preluate din cele mai recente articole științifice, e urmată de lungi pasaje discursive care se sfârșesc în alte considerații științifice.

M-au înduioșat și micile stângăcii care mi-au atras atenția pe ici pe colo. De pildă, eu cred că golfurile sunt doar pe malul mării, că cristalele metalice se formează fix la nivel atomic și că e bizar să irosești comunicarea peste eoni povestind iubitei o ceremonie pseudofunerară la care ea participase la fel de nemijlocit. Aș fi simțit și nevoia unei suprastructuri ideatice ceva mai viguroase, croite până la urmă și dintr-o dezbatere solid-masculină asupra vestitei zise înțelepte: ochii care nu se văd se uită chiar și dacă stai în criostază! O chestie care m-a iritat de-a dreptul este folosirea inabilă și gratuită pe alocuri a tehnicii contrapunctului, pe care o cred mai degrabă apanajul textelor umoristice.

Nu în ultimul rând, am simțit o oarecare confuzie între narator și personajul-narator a cărei cauză profundă cred că e tocmai grija autorului de a controla vecinătățile de ordin unu și doi.

Mai e o chestie care mă chinuie. Pe vremuri, am scris și eu o povestire, Scrânciobul, apărută în JSF prin 1994 și țin minte că mi s-a reproșat tocmai faptul că a postula capacitățile telepatice ale unui cuplu îndrăgostit e o temă oarecum fumată. Cred că aerul proaspăt al textului lui Alexandru Lamba are ceva de-a face cu legea asta nouă antifumat, fiindcă eu chiar și acum consider că aceea e cea mai bună povestire pe care am scris-o vreodată.

Mda…

Și atunci de unde senzația asta de gol atroce, care mă face să strig că mi-aș fi dorit să scriu eu cartea asta?

Se poate să fie fiindcă Alexandru Lamba reușește încă de la cartea lui de debut să creeze un personaj principal absolut memorabil, realizat după toate regulile artei și completat cu amănunte care țin de un incontenstabil talent literar, de o fină percepție asupra naturii umane și de un curaj fabulos întru publicitarea unor introspecții dureroase.

Se poate să fie pentru că Alexandru Lamba a avut curajul (care mie mi-a lipsit) de a scrie genul ăla de hard SF care te face să știi că textele pe care le scrii ajung cu adevărat la o elită intelectuală, la oameni care prețuiesc principiile mecanicii și ale termodinamicii la fel de mult precum supinul.

Se poate să fie pentru că Alexandru Lamba își asumă extrem de reconfortanta pentru mine misiune de a spune în primul rând o poveste, pe care o aranjează epic demonstrând o matură stăpânire ale celor mai complicate feluri de a împleti firele narative.

Se poate să fie pentru că la sfârșitul lecturii cărții am avut senzația pe care am simțit-o doar când am citit prima dată textele Ștefanei Czeller că, undeva deasupra tocului, pot simți gheara leului. În cazul de față a unui leu tânăr, ai cărui ochi vor trebui să mai sărute multe amurguri și al cărui suflet va trebui să guste din mătrăguna multor dimineți sufletesc-concave, dar care, dacă nu se va plictisi de scris, va deveni regele junglei hard SF.

Închei spunând că, pentru orice colecționar sau pasionat de SF, cartea de debut a lui Alexandru Lamba e un must have. Iar dacă îl păcăliți și de-un autograf, aveți ce lăsa nepoților.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Share

Category: Panseuri şi sefeuri

Leave a Reply




If you want a picture to show with your comment, go get a Gravatar.