Subscribe via RSS Feed

Foamea de carte și setea de cultură

  • cronica unui hăpcău la volumul „Legendele din farfurie”, de Marius Cristian, editura Ratio et Revelatio, 2016
„Legendele din farfurie”, de Marius Cristian, editura Ratio et Revelatio, 2016

„Legendele din farfurie”, de Marius Cristian, editura Ratio et Revelatio, 2016

Fiind băiet, cutreieram adesea atît cărările literare ale unei biblioteci care lupta permanent să acapareze total apartamentul de bloc în care locuiam, dar și explozia senzorială a diferitelor mîncăruri moldovenești. Deh, ce să zici despre un copil care la patru ani credea că delicios este denumirea unui cîrnat de casă bine prăjit? M-am convins devreme că-s „hăpcău” și mi-am asumat chestia asta cam în tot ceea ce fac.

Din timpurile acelea datează pasiunea mea pentru felul în care gastronomia se împletește cu literatura. Da, da, nu rîdeți! La vremea la care copiii au ca eroi de basm pe Făt Frumos sau pe Hulk (mai nou), eu trăiam transfigurat proiecția unor diafilme în care personaj principal era Turtița, un fel de gogoașă neaoșă, mai de la țară. Și cum nimeni n-a putut vreodată să-mi ordoneze lecturile, îmi aduc aminte că, încă din copilărie, m-a contrariat povestea aceea cu zeii olimpieni care se păcălesc alegînd grămada de carne de vită mai mare, dar cu oase și cu măruntaie, în detrimentul uneia mai mici, dar cu carne macră.

Ideea că pînă și zeii se pot înșela la mîncare avea să îmi marcheze apoi adolescența. Pe vremea aceea, carnea, mai ales cea de vită, era cu ciubote roșii, iar taică-meu făcea și el rost de unde putea… Ei bine, odată ajunsă acasă, carnea era invariabil nepotrivită pentru gătit, în opinia mamei. Cu toate astea, pîrjoalele ieșeau mereu la fel: un lighean și monumentale, vorba lui Vlad Mușatescu. Asta dacă nu cumva erau pifteluțe. Scăldate într-un sos fără nume, dulce acrișor, de tomate, a cărui rețetă se pare că era a bunicii materne, care o deprinsese dintr-o carte de pe la 1912. E drept că taică-meu susținea că rețeta aparținea unei mătuși de-a lui, cu care își petrecuse copilăria în casa părintească de la Pașcani. Cert este că, deși rețeta, în alcătuirea ei pe hîrtie, nu s-a pierdut, nu mai întîlnesc gustul respectiv. Să fie gospodinele de vină? Să fie roșiile? Cine știe?! Cel mai probabil am îmbătrînit și nu mai simt gusturile cum le simțeam odinioară.

Excursia asta prin memoria de copil nu e întîmplătoare, boieri dumneavoastră! Fiindcă, la o scară cu mult mai largă și extinzîndu-și cuprinderea la nivel planetar, sau mai degrabă european și american, Marius Cristian reușește să adune în cartea lui controverse, etimologii, toponimii, snoave, traduceri, istorii, minciuni și exagerări despre cele mai populare feluri de mîncare ale actualului sat planetar. Condimentează toate astea cu rețetele preparatelor, cumpănite și explicate competent pentru trăitorul veacului XXI. Sînt peste 80. De la mușchiul Stroganov la maioneză și de la hamburgher la Puiul a la Kiev, de la pizza Margherita, la ouăle Benedict și tot așa.

La o primă lectură, ai impresia că ai de-a face cu un text scris în momente în care formația de istoric a autorului a impus folosirea a zeci de citate dintr-o avalanșă de surse. E absolut fascinant (și teribil de instructiv) să urmărești goana lui Marius Cristian printre evenimente și personalități istorice, pe care te invită blînd să le pui în context, și slalomul printre schimbătoarele moravuri și gusturi ale ultimelor trei secole de cultură occidentală. Nu lipsesc nici conexiunile surprinzătoare cu unii stropi banali ai prezentului, despre care descoperi că au fost distilați demult și în retorte nebănuite. Ce mai?, se poate spune deci că volumul „Legendele din farfurie” e un fel de tratat de istorie a civilizației. Desigur, dar nu e numai atît.  

Marius Cristian nu avea însă cum să-și refuze plăcerea de a face recurs la rețete. Ceea ce desigur, nu transformă „Legendele din farfurie” într-o carte de bucate. Dacă actul cititului s-ar face cu papilele gustative, aș fi poate mai competent și mai îndreptățit să susțin ceea ce urmează, dar chiar și așa mă avînt să afirm totuși că rețetele din carte sînt o reducere la canon. Rolul lor este acela de a arăta discrepanța imensă între legendă și practica de zi cu zi, cea care folosește cam aceleași ingrediente. E un fel extrem de subtil de a demonstra cîtă pasiune, imaginație și plăcere s-au acumulat în gastronomia ultimelor veacuri. O gastronomie care nu face altceva decît să îmbine la nesfîrșit, dar altfel, ingredientele de bază ale hranei omenești. Iar uneori, acest „altfel” vine tocmai din spațiul legendei urbane, din istoriile orale alternative culese de primii ziariști sau din primele cărți de bucate ale modernității. Cu alte cuvinte, asistăm la o demonstrație neangajată a complexității rolului gastronomiei în societatea ultimelor secole, la un eșafodaj ideatic care nu se sprijină pe hermeneutica extrem de complicată a mitului urban, ci pe arhicunoscuta nevoie eminamente umană de a împărtăși masa cu ceilalți. Ce altceva sînt rețetele, istoriile culinare și discuțiile gastronomice decît expresia sublimată a gestului primordial de a da celuilalt „o bucățică” din ceea ce ai tu? De aici a pornit dominația omului asupra planetei, de aici a pornit civilizația, de aici au pornit religiile. Cam asemenea gînduri m-au muncit după lectura integrală a „Legendelor din farfurie”, și poate că putem considera această carte a fi una de filozofie. Se poate, dar cartea e ceva mai mult.       

Adevărul este că, după lectura primelor pagini cea mai apăsată dintre întrebările mele era: cît poate Marius Cristian să se ia într-atît de „în serios”. Veste bună, după primul capitol, lectura cărții se transformă într-un fel de conversație cu autorul și capătă deci și caracteristicile unei mese cu el. Așa… cam între paharul doi și paharul trei. Adică Marius Cristian se înfoaie, face poante, protestează la propriile argumente, are exclamări și imprecații, mai scapă și cîte ceva la persoana a doua, ca să ai impresia că vorbește cu tine, dar mai ales strecoară o salutară tentă de oralitate, care salvează textul de ariditatea tratatului. În felul ăsta, se plasează în postura convivului și nu în cea a profesorului. Ceea ce face bine întregului ansamblu, care capătă astfel și ceva valențe literare.   

Volumul „Legendele din farfurie” nu este nici un tratat de istorie, nici o carte de bucate, nici un manual de filozofie practică și nici o bucată literară. Este însă cîte puțin din fiecare, este locul geometric al intersecției sferelor de cuprindere a celor enumerate mai sus. Este un volum pe care oricine are foame de carte și sete de cultură îl va devora și apoi îl va digera în timp, într-o siestă lungă.

Share

Category: Panseuri şi sefeuri

Comments are closed.