Subscribe via RSS Feed

După douăzeci de ani

Să fim bine înţeleşi: nu susţin că nu s-a schimbat nimic în România ultimelor două decenii. Ar fi o prostie, o negare a întregului sistem gnoseologic prin care îmi explic lumea şi istoria. Sînt copleşit însă de senzaţia acută că modificările ţin de formă şi nu de fond, că politicienii de astăzi ar fi fost politicieni şi în comunism, că grupurile de români care astăzi minează o atît de necesară conştiinţă colectivă ar fi continuat să distrugă iluzoria căutare a conştiinţei omului de tip nou. Dacă peste toate astea adăugăm şi lucrurile perene, sădite în noi de spaţiul mioritic, de religia ortodoxă şi de iubirea noastră nespusă faţă de Bizanţ, obţinem tabloul unei nemişcări care contrastează scabros cu răcnetele celor care clamează sfîrşitul tranziţiei.

                     Legitimitatea politică

          Deşi e greu de crezut că masele de revoluţionari din decembrie 1989 au fost animate de idealuri politice, teza oficială este că schimbarea de regim a avut drept cauză profundă lipsa de democraţie, incapacitatea poporului de a accede la actul de conducere politică. Din această stare de fapt decurgea şi politica economică bazată pe filozofia mai generală a repartiţiei presupus echitabile a plus-valorii, a cărei strîmbătate ajunsese în 1989 să mineze orice posibilitate de dialog între popor şi puterea politică.

          Privesc astăzi în jur şi constat că repartiţia plus-valorii în societatea românească se face altfel, dar la fel de strîmb, din punctul meu de vedere. Trăim într-o ţară în care veniturile capitalului sînt impozitate cu acelaşi procent ca şi munca directă, într-o ţară în care principiul solidarităţii a spulberat contribuţia proporţională cu venitul, atît de apreciată de democraţiile occidentale. În plan personal, românii se pot realiza din punct de vedere financiar nu prin inteligenţă, hotărîre şi putere de muncă, ci prin apartenenţa la anumite grupuri, prin trafic de influenţă, mită şi exercitarea cu rea-credinţă a funcţiilor de administrator.

          Dacă este să ne referim la legitimitatea conducătorilor, părerea mea este că lucrurile stau chiar mai rău decît înainte de 1989. Am încheiat recent alegeri prezidenţiale asupra cărora există certitudinea fraudei şi care au legitimat a doua oară un personaj toxic oricărui soi de planificare bazată pe buna-înţelegere. Numai un copil îşi imaginează că puţinele voturi cu care Traian Băsescu a cîştigat alegerile au fost obţinute corect şi, chiar dacă lucrurile ar sta aşa, avem evidenţa faptului că pe teritoriul României actualul preşedinte a pierdut alegerile. Legitimitatea nu are grade de comparaţie. Din punctul meu de vedere, Băsescu e la fel de nelegitim ca şi Ceauşescu, între cei doi existînd altfel şi o mulţime de alte similitudini, de la atitudinea faţă de copii şi familie şi pînă la concepţiile privind rolul serviciilor secrete în lupta politică.

          Cea mai perfidă manipulare din societatea românească nu face decît să o continue pe cea de dinainte de 1989. Dacă regimul comunist postula că individul este animat de dorinţa fundamentală de a munci şi tinde spre edificarea omului de tip nou, cu o conştiinţă care să-i dicteze să ia după nevoi şi să dea după puteri, astăzi, despre acelaşi individ, ni se spune că este vectorul politic conştient, informat şi interesat să-şi exercite drepturile cetăţeneşti. Ambele pretenţii sînt de o falsitate revoltătoare dacă părăsim centrul marilor oraşe, dar au servit extrem de bine celor care le-au inventat la a-şi asigura puterea absolută în societatea românească.

          Salamul mîncat în medie

          După 1989 am cîştigat o mulţime de drepturi. Am dreptul, de pildă, să-mi iau un Rolls Royce, dar, vorba unui amic, stau unii şi-l păzesc.

          Am văzut acum doi ani o echipă de muncitori în construcţii în pauza de masă. Oamenii s-au ascuns unii de alţii, fiindcă le era ruşine cu ce aveau fiecare prin pachete. Am văzut un băiat de douăzeci şi cinci de ani, care cărase patru ore neîntrerupt saci cu ciment şi roabe cu pămînt, mîncînd o franzelă şi o cutie de salată de icre de o sută de grame. Avea el dreptul să mănînce caloriile necesare pentru a-şi putea desfăşura munca fără să se distrugă? Putea el pătrunde în mezelăriile sau ospătăriile ce se aflau la doar un kilometru depărtare? Evident că da. Nu avea banii necesari pentru a mînca însă ceea ce îi trebuieşte. Şi care să fie diferenţa între a avea bani dar a nu avea ce să cumperi, ca înainte de 1989, şi situaţia în care se afla el? Din punctul meu de vedere, nu e nicio diferenţă. Foamea, nu în sensul ei strict, ci văzută mai mult ca ocazia de a te hrăni corect şi îndestulător, este o realitate care domneşte încă în România, exact ca acum douăzeci şi cinci de ani.

          Avem, desigur, cu toţii dreptul de a merge oriunde în lume, dar cîţi dintre noi au bani pentru turism internaţional? Avem acces la cele mai importante clinici medicale din lume, dar cine are bani să se opereze la Viena, în afară de Traian Băsesc şi alte cîteva mii de privilegiaţi? Ne putem cumpăra, cum spuneam şi mai sus, orice maşină dorim, dar Dacia a rămas emblema noastră naţională şi majoritatea românilor visează doar la un Logan. În rate întinse pe zece ani.

          A lătra, lătrare

          Mulţi oameni îmi reproşează că ocolesc cu grijă un domeniu în care lucrurile s-au schimbat. După părerea lor, trăim astăzi într-un pluralism minunat de idei. Există şi unii care cred că însuşi faptul că poţi scrie că nu s-a schimbat nimic este dovada că s-a schimbat totuşi ceva.

          Nimic mai fals! Nu am scris niciodată pentru a-mi satisface o vanitate personală. Şi chiar dacă la începuturi se poate să fi fost şi puţină trufie în publicistica mea, astăzi nu mai vreau să demonstrez nimic, fiindcă nu recunosc vreo instanţă căreia să trebuiască să îi dau socoteală. Scriu însă pentru a atinge conştiinţele cititorilor mei, pentru a-i face să-şi pună întrebări, pentru a pune lucrurile într-o perspectivă surprinzătoare, deloc comodă. Iar genul acesta de publicistică este prigonit de statul român prin toate mijloacele, singura diferenţă faţă de anii comunismului fiind aceea că nu sînt arestat la domiciliu deşi, aşa cum mai glumim prin redacţie, poate că nu e timpul pierdut.

          În România, la douăzeci de ani după Revoluţie, regimul Băsescu şi-a creat un grup de intelectuali militantţi, plătiţi cu bani grei din fonduri publice, care s-au autonumit „elită” şi care folosesc cu neruşinare mijloacele pe care le au la dispoziţie în calitate de slujbaşi la stat pentru discreditarea oricăror intelectuali au păreri contrare celei oficiale a regimului.

          A fi împotriva curentului oficial înseamnă astăzi, ca şi înainte de 1989, a nu avea acces la burse, granturi, fonduri de sprijin… Cenzura politică prin nepromovare atinge cote scabroase, în care Fănuş Neagu şi Augustin Buzura creează undeva anonim, în timp ce statul român finanţează expoziţii cu porci cu zvastici tatuate în fund, doar fiindcă artiştii respectivi pupă mustos tălpile puterii. Dacă vrei să fii promovat, trebuie să fii cu ei şi să înjuri comunismul.

          Dacă îndrăzneşti să te declari intelectual de stînga, dacă te declari scîrbit de modul în care îşi exercită preşedintele prerogativele, dacă te ruşinezi că ţara ta a trimis-o pe EBA în Parlamentul European, asupra ta se năruie un troian de critici acerbe, de cele mai multe ori atacuri abjecte la persoană. Nu e de mirare că există atît de puţine voci care îndrăznesc să calce pe calea onorabilă a jurnalismului şi a publicisticii care se opune puterii. Nu mă lamentez şi nu vreau ajutor de la nimeni. Atîta doar că înţeleg acum cum trebuie să se fi simţit cei care îşi puteau face auzită vocea doar la Europa Liberă.

          Libertatea cuvîntului nu a putut fi învinsă niciodată, nici măcar de comunişti. Dacă acceptăm acest lucru, observăm că tot ceea ce mai rămîne este atitudinea duşmănoasă a statului împotriva tuturor celor care îndrăznesc să îi critice conducătorii.

          Statul şi funcţionarii

          Deşi se vorbeşte incontinuu despre depolitizarea structurilor statului, acest lucru nu s-a întîmplat. Faţă de perioada comunistă, diferă doar culoarea carnetului de partid pe care îl ţine în buzunar fiecare şef. Continuă şi situaţia aberantă în care nu ai cum să accezi într-o funcţie de conducere dacă nu eşti membru de partid.

          Dosarul de cadre, atît de important odinioară, îmbracă astăzi forme sublimate, dar identice ca fond, care atestă că în esenţă ne facem alegerile privind mai degrabă la persoane decît la programe.

          Înainte de 1989 ţi se analizau rudele, trecutul, fostele neveste…. Astăzi eşti puricat după averi, vînzări anterioare, mape profesionale. Modul de obţinere a informaţiilor de cadre continuă să fie acelaşi. Securitatea a fost înlocuită de puii ei postdecembrişti şi continuă să asigure conducătorilor informaţii despre convorbiri telefonice, întîlniri sau chestiuni ce ţin de intimitate. Argumentele doborîtoare în toate campaniile electorale sînt fie pachetele cu alimente împărţite pe la porţile ţăranilor, fie dezvăluirile nenorocirilor de tot felul din biografia candidaţilor.

          Mîndria de a fi român

          La o primă vedere, se poate considera că există o diferenţă fundamentală între felul în care se raporta statul comunist la valorile naţionale şi ceea ce se întîmplă astăzi în această privinţă.

          Făcîndu-şi stindard din opera clasicilor literaturii române, care hiperbolizaseră evident calităţile istorice ale poporului român cu scopul emancipării naţionale, regimul comunist punea ţara mai presus de orice. De aici derivau şi furia cu care Ceauşescu apăra „principiul neamestecului în treburile interne”, dar şi pretenţia absurdă de a fabrica în ţară absolut tot ceea ce se realiza la nivel mondial. Ştim bine astăzi că soclul gigantic pe care comunismul urcase sentimentul naţional nu era decît o gogoriţă ideologică, menită să-i creeze lui Ceauşescu liniştea necesară de a face absolut tot ce vrea în ţara lui, dar şi să combată pătrunderea de bunuri culturale şi materiale din străinătate, pentru ca poporul să nu ştie că se poate şi altfel.

          Astăzi e exact pe dos. Intelighenţia română, avându-l ca purtător de drapel pe H.R. Patapievici susţine că ataşamentul faţă de valorile naţionale perene este semnul unei conştiinţe imature, a unei pregătiri discutabile, a unei culturi lacunare. Pe cale de consecinţă, cultura materială a poporului român este demnă de dispreţ, iar adevăratele valori trebuie căutate în concepţiile şi experienţele occidentale. La umbra acestui discurs, românii au ajuns să creadă că în ţară nu se mai poate fabrica nimic, că sîntem o naţiune şi o ţară de rangul al treilea care poate spera, în cel mai bun caz, să fie anexată de vreo putere vestică. Vînzarea pe nimic a economiei noastre a ajuns un deziderat!

          Dacă n-ar fi atît de simetrice, poate că realităţile acestea ar fi contrare. Dată fiind însă funcţia lor absolut identică, eu unul consider că nu sînt decît moduri de a manipula, opinii exprimate de cei interesaţi să controleze viaţa economică şi socială a României, oameni care, personal, nu dau doi bani, nici acum şi nici înainte de 1989, pe destinul ţării şi naţiunii noastre.

          Omul…

          Aş fi tare trist dacă m-aş convinge că omul poate să se schimbe în funcţie de regimul politic în care trăieşte. Privesc la copiii prietenilor mei şi-mi dau seama că nu fac decît să repete angoasele, nebuniile şi prostiile noastre. Şi noi am avut colegi care se tăiau cu lama, doar că nu le spuneam emo. Şi noi am avut colegi care ascultau manele, doar că pe vremea aia le cînta formaţia Azur. Şi noi am resimţit furia de a nu avea o pereche de adidaşi sau una de blugi. Cît despre dragoste, ură, eşecuri şi succese… doar un nesăbuit îşi poate imagina că ele se schimbă în funcţie de direcţia din care bate vîntul istoriei.

          Îmi aduc perfect de bine aminte şi ce făceau părinţii mei la vîrsta mea. Petrecerile au rămas cam aceleaşi, valorile fundamentale sunt neschimbate. Ne pregătim casele pentru Crăciun şi pentru Paşte, nu ne concepem viaţa decît printre prieteni, ne dorim linişte şi stabilitate pentru a ne putea creşte copiii. Rîdem cu un ochi şi plîngem cu celălalt cînd mai marcăm schimbarea vreunui prefix şi privim înapoi fără mînie. Sîntem români în România noastră, aşa cum au fost şi părinţii noştri.

          Singura geană de căldură pe care o simt atunci cînd mă gîndesc la anii de dinainte de 1989 e cea legată de anii tinereţii, petrecuţi într-un liceu care m-a făcut să fiu ceea ce sînt astăzi. În rest, nu plîng şi nu laud, aşa cum iau şi cei douăzeci de ani de la revoluţie cu relele şi cu bunele lor, încercînd să mă fac că nu observ tiparul, chinuindu-mă din răsputeri să nu-mi pierd minţile în zădărnicie.

           

          Douăzeci de ani au trecut ca o clipă. Ce-o să fie în următorii douăzeci? Aş vrea să închei exprimîndu-mi optimismul, cîntînd devenirea ţării mele, convingerea că fiică-mea va trăi mai bine decît noi, va fi mai mîndră că e româncă şi va duce în veac ceea ce eu nu voi mai putea povesti peste ani. Aş vrea… dar nu pot fiindcă am amintiri din două timpuri.

Share

Tags: , ,

Category: Directe de stânga

Leave a Reply




If you want a picture to show with your comment, go get a Gravatar.