Subscribe via RSS Feed

Drumuri spre nicăieri

Simbol al libertăţii dar şi al incertitudinii, drumul care se pierde în zare capătă în satele româneşti valenţe dintre cele mai tulburătoare. Îl vezi cum se dechide prăfos şi anonim, rupându-se din bucata de asfalt discutabil, bălţat cu verde de trecerea recentă a unei vaci, de felul celor care fac maşinile să aştepte în urma lor. Drumul se pitulează apoi şerpuit în spatele unor salcâmi făloşi, lăsându-te mirat de destinaţia lui secretă, dar şi de destinul unor oameni care locuiesc în casele mici, ascunse pe sub pomii grei de roadă. Totul e cenuşiu de „eternită” aşa cum spune toată lumea plăcilor de azbociment ale acoperişurilor modeste şi poate de aceea se mai vede pe alocuri un perete mov sau albastru aprins, fantezie cromatică manufacturată din var în care s-a vărsat o călimară de cerneală. Monotonia geometrică e spartă de lighenele alb-trufaşe ale antenelor de satelit, nelipsite de la nici o streaşină.

Dacă peste cele descrise mai sus revărsăm şi o căldură care topeşte lumina şi năclăieşte totul cu o apăsare haină, uscând respiraţia şi provocând o transpitaţie biruitoare, avem imaginea unui sat de pe malul Prutului într-o zi de duminică. O, şi nu e pustiu! Pe marginea drumului, ceva mai civilizaţi decât cornutele ce înspăimântă şoferii rătăciţi, dar având aceleaşi ezitări motrice şi mai ales aceeaşi privire încleştată în pământ, trec băştinaşii. Femeile poartă bluze ce sclipesc a paiete chinezeşti, dar târâie după ele cu zgomot nişte şlapi mov, născuţi probabil dintr-un coşmar vestimentar. Nu se sfiesc să se oprească şi să te privească, făcându-te să te simţi venetic nechemat, aruncându-te dincolo unui zid de taine, peste care înţelegerea ta nu poate sau nu cutează să se uite. Bărbaţii îs mai senini, în directă proporţionalitate cu îmbibaţia. Se mai clatină, mai poartă pe pantaloni semnele unei tăvăleli recente şi fortuite în colbul drumului… Cu toţii se pierd, odată cu înserarea, pe drumurile acelea neştiute care duc niciunde, convinşi de un singur lucru: mâine e o altă zi. Ce fac? Din ce îşi câştigă banii? Cum se organizează şi, la urma-urmei, cine sunt ei? Mister…

Deloc jenat, doar tulburat şi trist, nu poţi să nu îţi aduci aminte de cele citite într-o carte: democraţia funcţionează atâta vreme cât fiecare cetăţean este un vector conştient şi voluntar al propriilor sale convingeri, care înţelege şi doreşte să-şi exercite drepturile şi libertăţile. Şi e bizar. Fiindcă te întrebi dacă acela care a dat această definiţie a pornit tocmai de la imaginea unui asemenea sat sau, dimpotrivă, nici nu şi-a imaginat că aşa ceva ar putea exista în lumea civilizată, cea care se închină la democraţia bazată pe drepturile omului şi pe economia de piaţă. E limpede însă că aceşti oameni sunt spaima oricărui sondaj, de vreme ce e extrem de puţin probabil ca opţiunile lor politice să se bazeze pe o reprezentare structurată asupra doctrinelor. Tot ceea ce poţi spera e ca votul să se dea pe baza vreunei antipatii cu rădăcini locale, dar e oricum mult mai probabil ca ei să fie sensibili la un rând de secărică oferit clandestin în sutele de gherete de tablă care au pervertit mai nou ideea de crâşmă, decât la argumente bazate pe programe politice.

Îţi aduci aminte că, duminică fiind, ai trecut şi pe la biserică şi ai auzit un discus gângav, plin de locuri comune, de platitudini rostite cântat, o spaimă a gramaticii şi a oratoriei, dar nu îţi dai seama cât de important este preotul decât după ce constaţi că, în satul cu case de chirpici, casa Domnului e din beton armat, cu instalaţie de sonorizare şi peluză de gazon. Noua casă a Domnului. Fiindcă aia veche nu mai corespundea. Nu mai avea destul har. Îţi e limpede că cohorta de babe ce-şi potrivesc pestelcile ieşind de la slujbă nu va ieşi din cuvântul părintelui în faţa urnei de vot, convinsă că în felul acesta mai trage o linie pe răbojul care va face diferenţa între mântuire şi damnare atunci când femeile vor ajunge în faţa porţii Raiului.

Părăseşti satul cu sufletul cât o smochină. Idealurile tale politice, lupta de stânga menită a-i credita tocmai pe oamenii aceia cu puterea de a discerne şi de a hotărî în numele propriului viitor sunt zdruncinate rău. Imaginea drumurilor care duc spre nicăieri te urmăreşte până adormi. Mâine e însă o altă zi, un alt moment în care poţi să alegi, să te încăpăţânezi să crezi că vei apuca vremurile în care oamenii aceia vor fi vectori conştienţi ai… Ştiţi dumneavoastră. Ca-n definiţie.

Share

Category: Directe de stânga

Comments (1)

Trackback URL | Comments RSS Feed

  1. Paul says:

    Este dureros de adevarat.Aici am ajuns in douazeci de ani de sperante,care s-au dovedit a fi desarte.Ni se rasucesc stramosii in morminte.

Leave a Reply




If you want a picture to show with your comment, go get a Gravatar.