Subscribe via RSS Feed

Despre grupul de români

Orice grup de români, care se formează spontan sau în contexte sociale mai generale, se naşte profund nefuncţional. Atît am reuşit să înţeleg din cei 39 de ani şi ceva de viaţă, 19 în comunism, 19 în ce-o fi fost chestia asta de-a urmat după 1989. Argumente? Adunate din istorii carteziene, după cum spuneam şi ieri.

              Poveste cu bube şi anticoncepţionale

          Am mers în clasa întîi în 1977, păstrînd umbra unei inadaptabilităţi inevitabile în mediul clasei mele, cauzată de vîrsta mea, ceva mai mare decît a colegilor, dar şi de faptul că numeroşii mei prieteni de la bloc erau cu toţii mai mari decît mine. În chip paradoxal, am devenit repede extrem de timid şi destul de retras. Aveam în clasă un băiat a cărui mamă era asistentă medicală la grădiniţa la care mersesem cu un an în urmă. Ei bine, băiatul acela a povestit, oricui a dorit să asculte, un episod pe care nu mi-l amintesc, dar care sună extrem de plauzibil: exasperat de pretenţiile asistentei, care spunea că mai am încă pustule de la vărsatul de vînt, deşi bubele mele erau doar o alergie la nişte pişcături de purici, taică-meu mi-a rupt două cojiţe de pe spate şi m-a trimis înapoi la grădiniţă. Ce ruşine îmi mai era!

          Ei şi?, veţi spune. Asemenea răutăţi între copii se întîmplă în fiecare zi. Se prea poate, dar uite că am mai bine de treizeci de ani de cînd mă întreb cîtă minte a avut o mamă care a discutat starea unui pacient cu fiul ei de şapte ani, oferindu-i un subiect prin care să mă umilească. În fapt, femeia aceea a dovedit chiar mai mult, încercînd cu disperare să introducă în comitetul de părinţi al clasei mele tot felul de jocuri de putere străine de scopul fundamental al oricărui asemenea comitet. Nu a ezitat să mintă, să se certe şi chiar să ameninţe, în încercarea ei de a îşi impune dorinţele. De ce? Hai să spunem că, dacă n-ar fi făcut-o ea, s-ar fi găsit oricum altcineva care să otrăvească atmosfera.

          Respectul faţă de bolnav nu a intrat însă nici astăzi în mentalitatea medicilor noştri. Pardon! A unor medici, fiindcă generalizările de acest gen sînt periculoase. Cunosc un episod elocvent în acest sens.

          Acum cîţiva ani, într-un cabinet privat de ginecologie a intrat o doamnă extrem de cunoscută în Iaşi, împreună cu fiica ei de şaisprezece ani: o tînăra diafană, exemplară ca devenire academică, un copil din acela în urma căruia zici din toată inima “halal de cine l-a făcut!”. Ei bine, în următoarele cîteva minute, tot holul a aflat că junei domniţe i se prescriseseră anticoncepţionale. Au urmat zîmbete imbecile, priviri acuzatoare, o mamă în pragul leşinului… Din păcate, rumoarea a acoperit explicaţia medicului, care îi prescria medicamentele ca tratament la o boală instalată mult prea devreme în corpul ei încă de fetiţă. Un grup agregat spontan de femei ce îşi aşteptau rîndul la medic, şi în care ar fi trebuit să funcţioneze fără greş compasiunea şi solidaritatea, s-a dovedit din nou disfuncţional.

          Nişte sălcii călătoare şi o javră mică, neagră

          La fel de disfuncţională este şi asociaţia românească de locatari la bloc. Deşi, teoretic, ar trebui să îi ajute pe membrii ei, ea este adesea scena de manifestare a tuturor frustrărilor din societate. Românului simplu nu i-a mai rămas nici un alt for în care să simtă că părerea lui contează cu adevărat, o altă împrejurare în care să voteze, iar lucrul ăsta să conteze. Ca atare, în dezbaterile de la şedinţele asociaţiilor de locatari, oamenii încearcă să se descarce de toate energiile negative acumulate în ocaziile nenumărate în care statul, patronul sau administraţia locală îi abuzează cu sălbăticie. E rîndul lor! Îi ascultă şi pe ei cineva, au ajuns în locul în care sînt egali alţii, fiindcă au şi ei un apartament, exact ca şi ceilalţi! Nu au de gînd să rateze ocazia asta de a se afirma. Ca urmare, tăria în bojogi e arma cea mai redutabilă. Aşa a fost şi înainte, şi după 1989…

          Nu ştiu cum s-a întîmplat că în cele două blocuri care mărgineau “parcul” nostru ne născuserăm, pe parcursul a vreo patru ani, aproape treizeci de băieţi. În vacanţă, eram turbaţi şi băteam mingea de dimineaţa pînă seara. Şi, normal, la fotbal se strigă tot felul de chestii. Cu voce tare şi cu cuvinte nu tocmai din DEX. Preşedinte al asociaţiei de locatari era un militar pensionat în chip misterios încă de tînăr, un pitecantrop care ne vedea probabil ca pe nişte răcani de-ai lui. De aceea, fără să întrebe pe nimeni, a luat hotărîrea de a planta sălcii pe maidanul pe care ne jucam. Puieţii n-au rezistat pînă a doua zi dimineaţă. Le-a mai plantat de două ori, ne-a ameninţat cu referate către şcoli şi cu amenzi, dar copacii se încăpăţînau să dispară peste noapte.

          În culmea disperării sale de a ne împiedica să jucăm fotbal, preşedintele a adus un excavator şi a făcut un ditamai şanţul în mijlocul terenului nostru de joacă. A fost ceva mai greu, dar a doua zi, maidanul era din nou neted ca în palmă. Munciserăm pînă tîrziu în noapte. Nemaiavînd ce face, a convocat o şedinţă care s-a constituit într-una dintre cele mai crunte dezamăgiri ale copilăriei mele. Sfrijitul acela isteric şi beţiv, în virtutea cîtorva ani în plus şi a felului său lătrat de a vorbi, i-a dominat pe taţii noştri. Deşi chiar şi în comunism bucata aia de pămînt aparţinea locatarilor, care ar fi putut, cu o majoritate simplă, să îl pună la locul lui pe militarul ratat, lucrul ăsta nu s-a întîmplat.

          M-am lămurit vreo douăzeci şi cinci de ani mai tîrziu de ce au tăcut ai noştri, cînd am participat la o adunare a aceleiaşi asociaţii de locatari, şi în care a venit vorba, la un moment dat, despre un cîine care teroriza cu lătratul lui întreaga scară de bloc. Toată lumea a fost de acord că trebuie chemaţi hingherii, că “aşa nu se mai poate”, că nu e nici igienic şi nici prea sigur să laşi potaia să hălăduie pe hol. Mulţumiţi de o aşa hotărîre, am trecut apoi la alt subiect.

          De-a dreptul halucinant era însă faptul că în tot timpul în care ne pregăteam să-i facem vînt, javra stătea tolănită în mijlocul cercului format de locatari. Am vorbit cu toţii, de parcă animalul nu s-ar fi aflat acolo, ne-am făcut planuri, de parcă n-am fi putut rezolva problema pe loc. De ce? Fiindcă la şedinţă participa o femeie cu care nu aveai cum să te cerţi fiindcă asta îţi provoca greaţă, iar ea era singura susţinătoare a javrei. Chiar şi eu am tăcut mîlc, făcîndu-mă părtaş la disfuncţionalitatea asta, deşi aş fi putut să o înving în orice fel de confruntare. Am tăcut laş fiindcă ştiam că avea să fie ultima şedinţă “de bloc” la care am participat. Pînă acum însă n-am mai spus nimănui că amintirea situaţiei aceleia imposibile mă face şi astăzi să mă privesc cu reticenţă în oglindă.

          Partidoi, partiduleţ, partiduţ

          Am avut una dintre cele mai importante revelaţii din viaţa mea cu puţin înainte de “treapta I” aşa cum spuneam noi examenului de capacitate. Mă ridicasem băieţandru şi mintea îmi era mai degrabă la o colegă ceva mai mică şi la isprăvile prietenilor mei din cartier, decît la toceala care constituia pe atunci esenţa oricărui examen. Trebuia totuşi să învăţ şi asta îmi rărise apariţiile prin parc. Unul dintre băieţii cu care mă jucam ades m-a întrebat de ce învăţ atît de mult. I-am răspuns că vreau să intru la un liceu bun şi am înghiţit replica referitoare la dorinţa mea nenorocită de a fi primul în clasă. El a ridicat din umeri şi am continuat să fugărim o minge. Exact în seara aceea, soarta avea să mă scuipe direct între ochi. Din televizorul deschis pe Telejurnal am auzit enunţîndu-se rolul conducător al clasei muncitoare şi am realizat cît de prost sînt. Ce sens avea să înveţi ca să devii intelectual într-o ţară care îţi spunea limpede, încă de la început, că puterea va aparţine la nesfîrşit repetenţilor?

          L-am întrebat şi pe taică-meu cum vine chestia asta, sperînd că măcar el, ditamai profesorul de doctrine socialiste, îmi putea răspunde. M-a privit lung şi mi-a spus că zisa aceea e doar o lozincă.

          Revoluţia socialistă era doar a generaţiei lui, pe care o scosese dintr-o sărăcie amară şi dintr-un mediu rural aproape medieval. Comuniştii le dăduseră apoi puterea, iar ei se luptaseră ca noi să nu mai avem aceleaşi lipsuri. Şi reuşiseră. Şcoală era chiar prea multă, de multe ori obligativitatea celor 10 clase fiind mai mult decît puteau îndura unii. Numai cine nu dorea nu urma o şcoală… M-am întrebat atunci de ce excludea din start PCR pe cei mai serioşi, mai muncitori şi mai capabili dintre copiii români de la conducerea societăţii. Nu am reuşit să înţeleg, dar astăzi ştiu că motivul fundamental era că grupul de indivizi care forma partidul avea cu totul alte scopuri decît cele pe care le declara mereu.

          Ideea următoare mi-a venit de pe lîngă bloc cînd, trăgînd cu urechea la conversaţia unor băieţi mai mari, am auzit pe cineva povestind despre intenţia lui Adrian Fulea. El ar fi zis că nici nu are de gînd să dea la facultate, fiindcă vrea să aibă cît mai repede doi ani de producţie, pentru ca apoi să poată merge la academia “Ştefan Gheorghiu” pentru a deveni ziarist. Ceea ce a şi făcut, el fiind astăzi un gazetar cunoscut şi competent al TVR.

          Nedumerit, l-am întrebat din nou pe taică-meu dacă nu cumva academia asta care pregătea ziarişti (meserie care îmi făcea cu ochiul încă de atunci) greşeşte cînd vrea să pregătească doar muncitori, refuzînd şi alţi candidaţi. Tata m-a privit iarăşi lung, a zis că “de afară” învăţ tot felul de prostii şi iarăşi a căzut într-una din tristeţile sale pansive. Am căutat singur informaţii despre academie şi am aflat că e condusă de Octavian Paler. Bingo! Aveam o carte de Octavian Paler: Viaţa pe un peron. Am răsfoit-o repede şi nu am înţeles nimic. Scrisul meşteşugit al maestrului m-a convins că academia nu e un bîrlog al inculturii. Nu am mai avut nevoie de alte argumente. Deh, judecată de 14 ani!

          Am crezut atunci că am găsit calea, că mijlocul de a păcăli partidul este să înveţi şi să faci şcoli după ce ai intrat în structurile sale, să creşti cumva în interiorul lui. Ca urmare, am devenit utecist de frunte şi am ajuns în numai doi-trei ani în postura în care eram trimis la plenarele municipale şi judeţene ale UTC. Unde, normal, am luat şi cuvîntul.

          Ţin minte ca şi-acum că era o zi de primăvară tîrzie. M-a trezit mama, dar i-am spus că nu merg în ziua aceea la şcoală fiindcă trebuie să mă duc la plenara CJ al UTC. Ca de obicei, taică-meu a bombănit ceva despre talentul meu de a-mi risipi timpul în chestiuni inutile, dar mama, pradă unei inspiraţii ciudate, m-a întrebat dacă nu cumva trebuie să iau şi cuvîntul. I-am spus că da, trebuia să vorbesc cinci minute despre faptul că organizaţia noastră UTC era prima dintre cele ale liceelor din Iaşi şi că sînt liniştit, fiindcă, oricum, timpul era mult prea scurt pentru cîte aveam eu de zis.

          M-au întrebat deodată: tata, dacă mi-am notat ideile pe ceva şi mama, dacă “vine şi Floareş”. Am privit lung spre taică-meu, fiindcă nu vedeam rostul notiţelor, şi întrebător la mama. Am aflat că Alecu Floareş era secretar al comitetului judeţean PCR, responsabil cu propaganda. Era un tip uscat şi rău, inteligent şi egoist, înfumurat şi, în general, temut de toată lumea. Mi-am adus aminte că parcă mi se pomenise că Floareş ăsta avea să fie prezent la adunare, aşa că am aprobat din cap, molfăindu-mi pîinea cu gem de prune.

          – Şi nu ţi-e frică să vorbeşti?

          Nu mai ştiu cine m-a întrebat, dar am fost atît de uimit, încît nu am mai putut să mănînc. Nu. Nu-mi era frică. Eram chiar bucuros că plenara se va termina la timp ca să mă întorc acasă şi să îmi aştept apoi prietena la liceu. Era o zi pe care o chiuleam cu un motiv întemeiat!

          Mergînd însă pe drum spre Casa Pătrată, m-am întrebat de ce ar fi trebuit să îmi fie frică să vorbesc în faţa a cîteva sute de oameni care reprezentau, cel puţin teoretic, un grup cu care aveam aceleaşi interese, concepţii şi chiar idealuri. De ce ar fi trebuit ca mie, reprezentantul celei mai performante organizaţii UTC din Iaşi, să-mi fie frică de ai mei. Ce să mă întrebe sperietoarea de Floareş? De ce n-am ieşit pe locul al doilea? Am vorbit liber şi Floareş m-a aplaudat. Nu-mi mai aduc aminte prea bine, dar parcă era şi Răzvan Ungureanu pe undeva pe acolo, prin prezidiu. Cum care? Fostul nostru ministru de Externe…

          Crescusem însă îndeajuns pentru a şti că ai mei nu mă întrebaseră degeaba, că ei erau mult mai bine conectaţi la ceea ce reprezenta PCR. Vîrsta marilor elanuri mi-a uns repede cu scîrbă apartenenţa la un grup incapabil să viseze. Am lăsat-o mai moale şi cu UTC-ul.

          La plenare am mai fost însă. Am auzit-o vorbind, de pildă, pe “madam Ghiţulică”, aşa cum îi spunea toată lumea ultimului prim-secretar PCR al Iaşului. Am deprins de la femeia asta arta de a vorbi despre lucruri inexistente, pe care o foloseam apoi la adunările UTC pe clasă, în care vorbeam colegilor mei despre acţiunile pe care le făcusem, deşi ştiam cu toţii, inclusiv dirigintele, că nu avuseseră loc. Mi se părea însă că trucul acela era de-a dreptul benign pe lîngă vorbele primului secretar, care ţinea oamenii din treabă vorbind despre nişte lucruri pe care toată lumea le percepea ca fiind baliverne; cu toate astea, nimeni nu avea curaj să le catalogheze ca atare. Pe noi, la şcoală, ne obligau. Dar pe ei? Am înţeles încă de atunci că singurul lucru care îi lega pe oameni ăia era dorinţa de a-şi perpetua poziţia socială, chestiune care nu avea nici cea mai mică legătură cu scopul unui partid politic şi cu atît mai mult a unui partid politic unic.

          Partea proastă a acestei baterii de amintiri este că nu pot să vorbesc despre unele poveşti, fiindcă ele continuă să se desfăşoare. Pot însă să spun, cu mîna pe inimă, că ştiu bine viaţa partidelor ieşene, că am cunoscut personal cam pe toţi liderii politici care contează. Şi care e concluzia mea? Partidele de astăzi sînt mult mai fracţionate şi mai disfuncţionale decît PCR. Cine îşi imaginează că viaţa de partid e mai democratică decît acum 20 de ani se înşeală amarnic. Cine crede că un loc pe listă se cîştigă graţie calităţilor fiecăruia are multe rezerve de inocenţă. Partidul românesc este un grup de oameni care se agregă spontan, mimînd comuniunea ideologică. Adevărata miză e puterea în partid, ca măsură directă a căpătuielii ulterioare. Mecanismul intim de funcţionare a PCR este preluat astăzi de toate partidele. Cine spune altminteri ori nu ştie ce vorbeşte, ori nu cunoaşte îndeajuns.

          Din păcate, acest capitol ar putea continua pe multe alte pagini. Cîte nu sînt de zis despre incapacitatea ţăranilor de a se asocia, despre apetenţa noastră spre soluţiile individuale în orice domeniu, de la transport la încălzire, despre lipsa culturii care să ne permită să ne asociem pentru a face firme mari, despre ordinea la coadă sau felul în care ne ferim din calea maşinilor de salvare… Imediat după ce s-a format, grupul de români este supus acţiunii centrifuge a unor membri nelipsiţi care au şi o altă agendă decît cea oficială.

Share

Tags: , ,

Category: Directe de stânga

Leave a Reply




If you want a picture to show with your comment, go get a Gravatar.