Subscribe via RSS Feed

DemNet – primele trei capitole

Capitolul 1

 

Igor Lemme îşi savura propria uimire, provocată de imaginea mulţimii care aştepta în faţa primăriei. Nu mai văzuse niciodată un şir, o coadă. Deşi erau doar câteva grade peste zero şi din cerul plumburiu se cernea o ploaie nehotă­râtă şi urâcioasă, mai bine de cincizeci de oameni aşteptau răbdători întrevederea cu funcţionarii care aveau să decidă asupra valorii potrivite a coeficientului lor social. Purtau cu toţii haine viu colorate, pe care apa se scurgea în şuviţe repezi, fără să lase în urma ei nici măcar o dâră de umezeală.

Suntem stropi pe fulgarinul care ne îmbracă lumea.

Încântat de noutatea priveliştii, se aşeză la rândul său în spatele ultimului venit, un bărbat cu aproape un cap mai înalt decât el, care purta o haină de ploaie galbenă. Străinul îl privi întâi cu bunăvoinţă, îi zâmbi, dădu să spună ceva, dar apoi ochii îi căzură pe haina de piele a lui Igor şi rămaseră pironiţi acolo pentru o vreme. Bărbatul se întoarse brusc, de parcă o voce interioară i-ar fi dictat să nu intre în vorbă cu un străin cu o înfăţişare şi o îmbrăcăminte atât de bizare.

Igor Lemme sărea în ochi şi ştia asta foarte bine. Refu­za cu obstinaţie să se îmbrace la fel cu cei din jurul său, dar nu o făcea alegând croieli sau culori fanteziste, ci preferând materiale vechi, lipsite de confortul ţesăturilor moderne, dar care aduceau cu hainele purtate cu mai bine de o sută de ani în urmă. Ştia că vestimentaţia aceea îl plasa în ochii tuturor în tabăra nu prea stimată a maxwellienilor, dar lucrul acesta nu îl preocupa foarte mult. Hainele rămăseseră ultima fărâ­mă a protestului său, erau ca un strat de cenuşă ce acoperă totul amintind de o trecută izbucnire vulcanică.

Cu excepţia felului de a se îmbrăca, Igor Lemme era un cetăţean absolut normal, care nu ieşea cu nimic în evidenţă. Ca alte sute de milioane de ameropeni, avea o mică afacere, locuia singur, împreună cu un animal de companie, nu avea copii, îşi plătea facturile exclusiv prin UniTrez şi participa conştiincios la Ora Consultării. Nu fusese căsătorit niciodată şi nici nu îndeplinise vreun stagiu voluntar de muncă în favoa­rea comunităţii. Călătorise de două ori pe Lună şi o singură dată pe Marte, ceea ce ar fi putut părea ciudat pentru un om de condiţia lui financiară. Spălătoria pe care o deţinea însă deservea Parcul de distracţii Disney, de lângă Paris, ceea ce explica întrucâtva de ce nu era prea dornic să meargă în vestitele hoteluri selenare şi nici în paradisul fiscal marţian.

Igor Lemme ieşea în evidenţă şi din cauza fragilităţii pe care o emana fiinţa sa. Era uşor mai scund decât media concetăţenilor săi, ceea ce arăta clar că părinţii săi refuzaseră să-i controleze creşterea. Pielea sa uşor măslinie părea întin­să cumva forţat pe un schelet firav şi, de sub ea, oasele iru­peau caraghios, de parcă nu ar fi respectat logica anatomică normală. Când mergea la plajă şi se cufunda în marea de oameni cu musculatura reliefată impecabil, părea o mario­netă ce-şi căpătase miraculos independenţa şi evadase de sub sforile maestrului păpuşar. Arătase mereu precum cel mai mic puşti din clasă, atâta doar că nu mai era la şcoală. De fapt, nici nu fusese vreodată.

Dincolo de haine şi de statură, Igor Lemme se simţea însă cu adevărat diferit pe dinăuntru. Crescuse măcinat de credinţa că nu se potriveşte timpului în care trăieşte, iar sufle­tul său fusese consumat dintotdeauna de pârjolul nepu­tinţei de a schimba lumea din jurul său. Nu avusese prea mulţi prieteni şi, în momentele sale de depresie, se întreba dacă iubise vreodată. Se minţea adeseori spunându-şi că iu­beşte ceea ce face, dar sentinţa aceea nu făcea decât să închi­dă parşiv un cerc vicios, fiindcă făcea ceea ce făcea tocmai fiindcă era singur.

O uşoară bătaie pe umăr îl smulse din gândurile sale.

– Bună ziua. Staţi aici pentru recalcularea coeficien­tu­lui social?

În spatele său se aşezase o femeie care avea întipărit pe faţă un zâmbet larg şi îl privea cu ochi calzi, binevoitori.

– Da. Dar uite că nu l-am întrebat pe domnul din faţa mea dacă stau unde trebuie.

Auzind conversaţia, bărbatul cu haină galbenă se în­toarse şi zise scurt:

– Staţi bine.

– Dumnezeule, vă daţi seama că stăm la coadă? N-am mai văzut aşa ceva de vreo şaizeci de ani. Ultima dată am aşteptat în şir să cumpăr bilete la un concert. Minte de fetiţă! Nu cred că aveam mai mult de treizeci de ani.

– Purple Roses, bănuiesc…

Femeia făcu ochii mari de uimire.

– De unde ştiţi?

Igor zâmbi şi el, încântat că intuise corect.

– Arătaţi ca o persoană căreia îi place muzica celor de la Purple Roses. În plus, se potriveşte şi perioada…

– Sunteţi fan? Păreţi cu mult mai tânăr decât mine.

Igor Lemme privi din nou spre femeia care, după toate standardele rasei umane, nu arăta mai bătrână de patruzeci şi cinci de ani. Semnele subtile ale operaţiilor şi îmbunătăţi­ri­lor, postura uşor adusă de spate, dar mai ales vocea şi mâinile arătau însă că se apropia de o sută de ani.

– Aparenţele înşală, doamnă, minţi el, întrebându-se în acelaşi timp ce ar fi zis femeia aceea dacă ar fi ştiut cum ghicise numele formaţiei ei favorite.

– Aş fi putut sta acasă, dar nu m-am înţeles deloc cu interfaţa automată. Au făcut o eroare groaznică! Vă puteţi ima­gina că mi-au dat maximum de competenţă doar la gastro­nomie? Arăt eu a bucătăreasă?

Igor Lemme clătină energic din cap a negaţie, dar pre­feră să nu spună nimic, fiindcă femeia arăta exact ca o bucă­tă­reasă. Era convins că îşi petrecuse ultimii cincizeci de ani schimbând reţete cu prietenele, participând la concursuri stu­pide în încercarea de a face prăjituri care să aibă un număr exact de calorii şi călătorind cu un cârd de alte femei care arătau şi se comportau exact ca ea în tururi gastrono­mice ale lumii şi ale Inelului.

– Nici nu-mi vine să cred că au ignorat zecile de ani în care am avut cea mai frumoasă grădină din cartier! Nu-mi explic cum au putut omite lucrul ăsta. S-a scris despre orhi­deele mele până şi în reviste. Nenorocita aia de maşină mi-a spus însă că referinţele cu privire la această abilitate a mea sunt obscure. Normal că sunt obscure pentru o maşină! De parcă ar putea mirosi vreodată florile mele! Nu ştiu ce o să se-aleagă de lumea asta! încheie ea oftând adânc.

– Nici nu ştiţi câtă dreptate vă dau, rosti Igor Lemme pe un ton care ar fi vrut să îi indice femeii că dorea să pună punct discuţiei.

– Dar dumneavoastră? se trezi Igor interpelat de băr­ba­tul cu haină galbenă. De ce aţi preferat să veniţi personal până la primărie?

– A, dădu Igor din mână, de parcă ar fi alungat o muscă sâcâitoare. E o neînţelegere legată de nişte acte de stu­dii. Am câteva cursuri în Chabilla pe care nu le-au echiva­lat cum trebuie şi am venit să întreb dacă e nevoie să aduc actele în original.

– Aha, dădu bărbatul masiv din cap. Arătaţi într-ade­văr ca o persoană care a petrecut pe Lună destul de mult timp.

Igor ştia că ameropenii nu sunt înnebuniţi după sele­nari, şi cu atât mai puţin după cei care petrecuseră ceva vre­me în Chabilla, acolo unde coloniile de maxwellieni puteau exista nestingherite de sâcâielile autorităţilor. Afirmaţia bărbatului putea fi însă înţeleasă şi ca o aluzie deloc politi­coa­să la constituţia sa fragilă: pe Lună nu era nevoie de muşchi, iar o statură impunătoare te putea pune în situaţii complicate şi chiar stânjenitoare.

– Ce credeţi despre toată nebunia asta? întrebă femeia.

– Nu ştiu ce să spun, mărturisi sincer Lemme. Mi se pare ciudat că stabilirea coeficienţilor sociali interesează atâ­ta lume. Ne descurcăm foarte bine şi fără Senat, DemNet sau cine ştie ce alte asemenea autorităţi. În fond, important e să funcţioneze UniTrez, NanoSan şi comunităţile locale, să ne înţelegem adică unii cu ceilalţi…

– Mie mi se pare încurajator, îl întrerupse femeia. La urma urmei nu vezi în fiecare zi atâţia oameni care să-şi conteste locul în societate. Ăsta e un semn bun.

Remarca femeii îl făcu pe Igor să înţeleagă ce anume îi provoca surescitarea care zumzăia undeva în adâncul sub­conştientului său. Realiză că sunt speranţe, că viitorul nu e un bloc de granit. Oamenii aceia contestau DemNet, chiar dacă nu-şi dădeau seama de lucrul ăsta.

 • • •

 Picăturile de apă formaseră o mică băltoacă pe par­chetul impecabil al biroului. Funcţionarul primăriei privi sub scaunului lui Igor, reuşind cu greu să-şi ascundă nemulţu­mirea întipărită pe chip. Era un bărbat rubicond, care purta nişte ochelari al căror rol nu avea cum să fie decât unul decorativ, fiindcă nimeni nu ar fi angajat pentru o muncă de birou un individ care să aibă chiar şi cea mai mică problemă de vedere. Ochelarii reveniseră însă la modă după succesul uriaş al unui simfilm despre cel de-al doilea război mondial.

– Cu ce vă putem fi de folos, domnule Lemme?

– Cred că s-a strecurat o greşeală în calcularea coefi­cien­tului social în cazul meu, spuse calm Igor, încercând să-şi stăpânească emoţia.

– E o chestiune des întâlnită zilele astea, zâmbi func­ţio­narul. Dar cred că v-aţi convins deja de asta, urmă el, privind cu subînţeles la băltoaca de sub scaunul lui Lemme.

Igor rămase tăcut, ceea ce păru că îl pune pe celălalt în dificultate.

– Înainte de a trece la procedura oficială, doresc să vă reamintesc de faptul că săptămânile de probă ale DemNet au tocmai rolul de a regla eventualele…

– Sunt perfect conştient de lucrul ăsta, dar pentru mine e important ca la prima Consultare să beneficiez de un coeficient mai mare decât cel care mi s-a alocat acum.

Funcţionarul oftă şi îşi scoase ochelarii, pe care îi aşeză cu grijă pe birou.

– Domnule Lemme, nu neg că e posibil să se fi produs o eroare. De trei zile primesc însă în audienţă tot felul de oameni, iar ceea ce se obţine la sfârşitul reevaluării e doar rareori o variaţie mai mare de zece la sută. Sunt gata să trec cu dumneavoastră prin toate procedurile, fiindcă asta e trea­ba mea, dar de dragul oamenilor care aşteaptă afară în ploaie trebuie să vă întreb: ce speraţi să obţineţi?

Lemme îşi deschise fermoarul hainei de piele şi îşi îngă­dui pentru un moment să pară preocupat de aranjarea cămăşii verzi de pe dedesubt.

– O creştere de cel puţin o sută de ori.

– Pardon?

Lemme ridică ochii de pe fermoar şi-l sfredeli pe func­ţio­nar cu privirea. Acesta clipi des, intimidat de strălucirea ciudată a ochilor lui Igor.

– Mă aştept să obţin un coeficient de câteva sute de ori mai mare decât cel care mi s-a atribuit automat.

– Bine, dar asta v-ar plasa în imediata apropiere a lui Rodomonti sau Krentz. Chiar credeţi că se poate aşa ceva?

Lemme aprobă din cap în tăcere şi apoi făcu un gest simplu, sugerându-i celuilalt să-şi înceapă procedura. Func­ţio­narul clătină din cap a neîncredere, oftă din rărunchi şi începu să vorbească pe un ton sacadat, destinat probabil înregistratoarelor automate din birou.

 

Încheiat astăzi 13 decembrie 2089, de referent Stan Lewinson, în legătură cu cererea formală adresată de dom­nul Igor Lemme, cu număr de identificare 2351-4482-1976-2019, cu privire la recalcularea coeficientul social atribuit anterior. Procedura este conformă cu Hotărârea de Senat 172/2089, iar rezultatul ei poate fi contestat în termen de douăzeci şi patru de ore la instanţa teritorială superioară. Se trece la primul set de întrebări, menit să stabilească măsura în care cetăţeanul Igor Lemme este informat şi înţelege funcţiile şi funcţionalitatea DemNet 1.0.

 

Funcţionarul se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe prin birou, ca un profesor care îşi examinează elevul.

– Domnule Lemme, îmi puteţi defini DemNet?

Igor zâmbi subţire. Ohoho, şi încă cum!

– Există mai multe definiţii care se pot da sistemului electronic de vot, gestiune, analiză şi punere în practică a voinţei populare cunoscut sub numele de DemNet 1.0. Dacă ar fi să ne referim la definiţia dată de Comitetul senatorial care l-a pregătit, atunci suntem în prezenţa celui mai perfor­mant sistem politic din toate timpurile, unul care permite consultarea instantanee şi multilaterală a electoratului în raport cu absolut toate problemele de interes comun. În ace­laşi timp, DemNet unifică problematicile generale cu cele locale, cuantificând exact importanţa globală a tuturor hotă­râ­­rilor şi în acest fel elimină segregaţia şi antagonismele din­tre puterea locală şi cea centrală. Definiţia dată în manualele şcolare este aceea că DemNet este, citez, „expresia ultimă a democraţiei, calea prin care societatea umană a ajuns pentru prima dată într-o armonie perfectă”.

– Şi dacă ar fi să îl definiţi la rândul dumneavoastră…? interveni funcţionarul.

– Aş spune că DemNet e moartea politicii şi e coada de la cazmaua cu care Ameropa îşi sapă propriul mormânt.

Oficialul îl privi nedumerit, făcându-i semn că spusele lui se înregistrează.

– Sunt conştient, continuă Igor Lemme, că vorbele mele pot părea deplasate, dar vă adresez la rândul meu o între­bare: cum se poate ca expresia ultimă a democraţiei să fie una care să nu permită cetăţenilor să-şi pună întrebări, să se îndoiască sau chiar să o respingă? În fond, aşa cum spu­nea Otto Krentz, democraţia nu poate fi concepută în ter­meni de unanimităţi. Fiind împotriva lui, nu fac decât să validez funcţionalitatea DemNet!

Funcţionarul se aşeză din nou la biroul său, afişând o mină preocupată. Îi devenise evident că nu se afla în pre­zenţa unui cetăţean oarecare, aşa încât trecu la următoarea întrebare.

– Daţi-mi vă rog cel puţin unsprezece exemple de ele­mente care contribuie la ierarhizarea unui vot în DemNet.

Sunt propria mea marionetă. Trag de nişte aţe ca să-l manevrez pe personajul Igor Lemme şi simt că la rândul meu atârn de nişte sfori, completând un şir nesfârşit de păpu­şari ce-şi imaginează că sunt în viaţă.

Igor ar fi putut enumera toate cele şaptezeci şi opt de criterii care ierarhizau votul în DemNet. Dar învăţase de mult să-şi ţină în frâu asemenea trufii.

– Elementele generale care ţin de ierarhizarea votului sunt nivelul general al studiilor, cazierul judiciar, capacităţile manageriale dobândite, gradul de implicare în dezbaterea poli­tică şi comportamentul fiscal. În planul particular al fiecărei hotărâri se mai ţine seama de: relevanţa studiilor pentru chestiunea în discuţie, proximitatea faţă de zona de efect a hotărârii, suprapunerea intereselor economice indivi­duale cu cele legate de chestiunea în discuţie, raportul între vârsta votantului şi orizontul mediu de efect temporal al hotă­rârii şi analiza relaţiilor de rudenie ce pot afecta votul unui individ în legătură cu o chestiune dată. Aceste zece caracte­ristici, împreună cu alte şaizeci şi opt sunt măsurate instantaneu de coeficientul social care se aplică valorii uni­tare a votului pentru ierarhizarea judicioasă a cetăţenilor în raport cu chestiunea în dezbatere. Sunt de acord că după pri­mele dezbateri fiecare cetăţean va primi exact acel coeficient care i se cuvinte, dar pentru mine este important ca iniţiali­zarea sistemului să se facă la o cu totul altă valoare decât cea care mi s-a atribuit în urma analizei instrumentale.

Igor savură expresia de speranţă ce apăruse pe chipul funcţionarului, care părea că nu ascultase şi ultima parte a răspunsului.

– Mi-aţi spus doar zece criterii…

– Da, fiindcă am vrut să-l subliniez în mod special pe al unsprezecelea, care este, după părerea mea, şi cel mai stu­pid dintre ele: nivelul trăirii afective în raport cu hotărârea luată în discuţie.

– Nu sunt sigur că înţeleg ce vreţi să spuneţi, dar vă rog să-mi detaliaţi. În felul acesta, atingem şi ultimul punct al procedurii menite să ateste că înţelegeţi şi cunoaşteţi funcţiile şi funcţionalitatea DemNet.

– Desigur, replică binevoitor Igor Lemme, care se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe, conştient că reuşise să inverseze rolurile şi că din examinat devenise examinator. Ar fi putut jura chiar că desluşeşte o broboană de sudoare pe fruntea funcţionarului.

– Teoreticienii DemNet pleacă de la ideea că afectul întunecă judecata, că trăirile noastre subiective nu trebuie să aibă legătură cu votul, că alegerea unui om într-o funcţie nu trebuie să depindă de faptul că acesta pare sau nu antipatic la o primă vedere, că decizia asupra construirii unei noi auto­străzi nu trebuie să depindă de ataşamentul şi de părerea de rău faţă de o grădină de trandafiri ce urmează să fie zdrobită sub betonul acesteia. Cred sincer că acest ultim criteriu e păgubos şi ştirbeşte profund umanitatea noastră. Conducă­torii trebuie aleşi şi în funcţie de cât sunt de chipeşi, de elocvenţi… iar drumurile trebuie să nu treacă niciodată peste grădinile de trandafiri.

Funcţionarul atinse colţul ecranului de pe biroul său cu un gest ce oprea probabil înregistrarea.

– Domnule Lemme, e limpede pentru mine că aţi înde­pli­nit cu brio cerinţele procedurii şi trebuie să recunosc fap­tul că m-aţi pus şi pe mine pe gânduri. Eu ştiu desigur, jude­când după vorbele pe care le-aţi spus despre cuantificarea participării afective, că ideile pe care mi le-aţi expus nu sunt tocmai ale dumneavoastră. Sunt şi eu abonat al ziarului Now şi îi citesc editorialele, fără să fiu însă în deplin acord cu cele scrise acolo.

– Citiţi ziarul Now? întrebă amabil Lemme.

– Da. Îmi plăcea mai mult înainte să pornească discu­ţia asta despre DemNet, dar trebuie să recunosc că rămâne în continuare cel mai bun.

 

Constat îndeplinirea procedurii privind cererea de reevaluare a coeficientului social al cetăţeanului Igor Lemme, cu număr de identificare 2351-4482-1976-2019, şi trec la expunerea motivelor pentru care se face această cerere.

 

Funcţionarul îl privi pe Lemme, aşteptând ca acesta să îi explice de ce anume solicitase recalcularea coeficientului social. Celălalt se mulţumi însă să rămână tăcut şi să zâm­bească.

– Ce anume credeţi că a dus la eroarea de calcul a coeficientului dumneavoastră?

– Nu e tocmai o eroare, zise Lemme. E mai degrabă o omisiune, un lucru de care sistemul nu avea cum să ştie.

– Vă daţi seama că… Funcţionarul se opri şi îl privi întrebător. E greu de crezut aşa ceva. Sistemul a lucrat mai bine de un an şi a interpolat…

– Sistemul nu ştia tot ce e de ştiut despre mine.

Funcţionarul ridică din sprâncene şi încercă o glumă.

– Avem cu toţii micile noastre cotloane de individua­li­ta­te. Mă îndoiesc însă profund că partea ascunsă a persona­li­tă­ţii dumneavoastră are vreo relevanţă pentru sistemul poli­tic şi de vot al societăţii, zâmbi funcţionarul.

– Şi tocmai de aceea vă înşelaţi. Partea ascunsă a perso­nalităţii mele are legătură doar cu politica şi cu socie­tatea ameropeană, zise inflexibil Igor.

– Mă văd silit din nou să vă spun că nu vă înţeleg.

– Ideile mele ajung zilnic pe mesele a sute de milioane de ameropeni şi sunt citate aproape zilnic în Senat. De multe ori publicul aşteaptă verdictele mele…

Funcţionarul izbucni în râs şi se jucă cu degetele câte­va secunde pe ecranul din faţa sa.

– Domnule Lemme! Nu credeţi că exageraţi? Nu există în spaţiul public o asemenea personalitate. Şi chiar dacă ar fi, activitatea sa ar fi fost cuantificată deja…

Bărbatul continua să râdă, deloc impresionat de chipul neclintit al lui Igor Lemme.

– Nu îmi pot imagina nicio persoană care să corespun­dă măcar şi pe departe descrierii dumneavoastră.

– Şi totuşi, sunt de departe cea mai importantă voce a ceea ce odinioară s-ar fi numit societate civilă. Iar ceea ce trebuie să decideţi dumneavoastră nu este dacă am dreptate, ci doar dacă aveţi competenţa necesară de a constata o ase­menea eventualitate printr-o procedură ce implică acces la matricea elementară a UniTrez. Cu alte cuvinte, domnule Lewinson, aveţi autorizaţiile necesare pentru a-mi verifica imediat contul UniTrez?

La auzul acestor cuvinte, hohotele de râs încetară brusc, iar veselia se scurse de pe chipul funcţionarului, lăsând în urmă o mască a uimirii şi a furiei crescânde.

– Să înţeleg că susţineţi că sunteţi într-adevăr un fel de vedetă a dezbaterilor politice.

– Aţi înţeles perfect. Solicit deci să mi se cuantifice la activitatea politică poziţia de maximă expunere de care bene­ficiază scrierile mele.

Funcţionarul izbi cu palma în birou şi se aplecă pentru a-l vedea mai bine pe Lemme.

– Suspectez că un om atât de informat ca dumnea­voastră ar trebui să ştie că noi nu avem competenţa de a face aşa ceva. Dacă v-aţi dorit doar să obţineţi o trimitere către Oficiul prefectural, vă anunţ că aţi obţinut-o. Vă previn însă că adresarea de cereri aberante administraţiei se pedepseşte…

– Mult mai puţin decât negarea de către un funcţionar al statului a dreptului la petiţie, îl întrerupse Lemme. De alt­fel, am fost sincer încă de la început cu dumneavoastră. V-am spus că mă aştept la o creştere de câteva sute de ori a coefi­cientului social.

– Iar eu vă spun că nu cred că sunteţi cine spuneţi că sunteţi şi că vreţi doar să vă folosiţi de o situaţie ambiguă. Oricum, cazul dumneavoastră nu e de competenţa mea. Mer­geţi mâine la Oficiul prefectural. Referatul meu va ajunge acolo chiar în seara asta. Am însă o singură întrebare: dacă sunteţi cine spuneţi că sunteţi, de ce riscaţi o pedeapsă abu­zând de sistem? Pentru DemNet?

– Nu. Împotriva lui.

Capitolul 2

 

Simţea că se prăbuşeşte în el însuşi. Euforia întâlnirii cu funcţionarul de la primărie se topise în presimţirea sum­bră a unui sfârşit iminent. Pentru prima dată în viaţă se anga­jase pe un drum care nu avea cum să se încheie în universul cunoscut şi comod al realităţii pe care o trăia zi de zi.

I se întâmpla doar rareori să nu poată distinge între coincidenţă şi consecinţă, iar asta îl făcea să se simtă şi mai nesigur. Cabina holografică în care îşi petrecea mai tot tim­pul muncind la ziarul său părea că e zidită din cărămizi translu­cide care revărsau asupra lui un flux ameţitor de infor­maţii despre el însuşi. Cineva pretindea că-l văzuse pe proprietarul ziarului Now îmbătându-se într-un hotel din New York şi spunând oricui dorea să îl asculte că el este miste­riosul editor al celui mai important cotidian al spaţiului DemNet. O tânără braziliancă de treisprezece ani susţinea că e însărci­nată cu el. Şi din Ruschindia venea o corespondenţă specială pe unul dintre fluxurile de ştiri care culmina cu un interviu luat unui bărbat care nu semăna cu el deloc, dar care spunea că odată cu instaurarea DemNet, ziarul său va deveni mai puternic, mai influent.

Cu un gest scurt al mâinii stângi suprimă toate fluxurile de ştiri şi începu să-şi revizuiască filtrele. În mod normal, ziarul său prelua întocmai informaţiile de interes public şi ştirile transmise exclusiv de buletinele oficiale pe care orice instituţie bugetară era obligată să le emită din trei în trei ore, conform standardului libertăţii de informare. Celelalte surse erau însă filtrate după criterii pe care le rafinase în decursul timpului astfel încât ziarul putea funcţiona o bucată de vre­me chiar şi fără ca el să intre în cabina holo. De mai bine de zece ani folosea însă interfaţa pe care o construise singur pen­tru a sorta aceste ştiri, pentru a le elimina pe cele redun­dante, pentru a le verifica pe cele care se calificau ca fiind interesante. Niciodată însă sistemul lui nu avusese de-a face cu atâtea noutăţi despre persoana lui.

Se gândi preţ de câteva clipe, uşor amuzat, la ce-ar fi spus Platon dacă s-ar fi aflat în locul lui. Bătrânul filozof susţinuse întotdeauna că nu face decât să stea într-o peşteră în care vede pe pereţi reflexiile unei lumi ideale. Ecranul holografic cilindric putea fi o asemenea peşteră.

Iar când lumina ideală împrumută chipul sau numele tău, realitatea devine mai insuportabilă decât de obicei.

Simţea mai acut decât oricând că nu mai e stăpânul propriului timp, că un zeu barbar îl obligă să mestece şi să înghită asprul nisip al clepsidrei, că nu e nimic altceva decât o marionetă trasă de sfori ale căror capete nu le putea nici măcar întrezări.

Cine era el? Se ţinuse întotdeauna departe de ochii presei. Nu participase niciodată la vreo petrecere sau la vreo întâlnire a breslei. I se acordaseră toate premiile cu putinţă pentru editorialele sale, dar nu se prezentase niciodată la de­cer­nări. Îşi plasase toate tranzacţiile financiare la adăpostul unui cont care rămânea anonim fiindcă nu operase niciodată retrageri şi apelase, contra unor preţuri exorbitante, plătite cu banii abonaţilor din Ruschindia, la un releu aflat în spaţiul de pe Inel. Izbutise astfel să-şi ascundă identitatea faţă de toţi cei peste trei sute de milioane de cititori care se conectau în fiecare dimineaţă pe canalul său de holoştiri.

Oricui altcuiva i-ar fi ajuns să fie Igor Lemme. El reu­şea doar cu greu să se adăpostească în propria-i piele fiindcă ştia că, indiferent cît ar fi cântărit, reputaţia şi banii săi nu aveau cum să îi compenseze nici măcar trecutul.

Maxie, catogul său roşcat, veni către el şi-şi vârî fără ezitare capul prin peretele holografic care era acum consti­tuit din mii de ceasuri micuţe. Botul său lung deformă câteva cadrane, iar două dintre ele i se potriviră chiar pe ochi, făcându-l pe Igor să zâmbească. Animalul se lăsă pradă unei reminiscenţe feline şi se frecă de picioarele lui, invitându-l parcă să-l alinte. Bărbatul îşi trecu mâna prin blana aspră, dar mângâierea nu se dovedi destul de energică, trădând noianul de gânduri care îi înnegura fruntea, aşa că Maxie alese să treacă pur şi simplu prin holocamera sa de lucru şi să se târască alene spre bucătărie, unde îl aştepta o masă îmbel­şugată. Ştia că nu are voie să-l deranjeze, dar trecuse aruncând o privire sfidătoare, pe care stăpânul său ajunsese să o cunoască drept semn al plictiselii.

Igor privi lung în urma animalului, admirând pache­tele de muşchi ce se vedeau pe sub blana strălucitoare şi zâmbi văzând semnul discret pe care catogul îl făcu din coadă. Era dezamăgire şi lehamite deopotrivă în mintea prietenului său. Sperase probabil să mănânce împreună, dar nu mai putuse să aştepte. În ciuda faptului că avea înteligenţa unui copil de şapte-opt ani, catogul rămânea ancorat încă într-o animali­tate a cărei dimensiune principală era satisfacerea nevoilor primare.

– Cine eşti tu, Igor Lemme? rosti cu voce tare bărbatul, pocnindu-şi genunchii cu palmele şi ridicându-se din scaun. Cine eşti? mai întrebă el o dată, începând să se plimbe prin studioul larg care-i ţinea loc de cameră de zi şi de birou.

Întrebările răsunară ciudat, sfărâmându-se de pereţii care întâlneau podeaua în unghiuri ascuţite.

Era inutil să se mintă. Fuga lui de lume, încercarea dispe­rată de a ascunde cine editează cel mai important ziar al spaţiului liber ameropean erau expresia unei onestităţi pe care o învăţase încă din copilărie. Se cunoştea bine şi-şi ştia şi limitele. Dacă i-ar fi fost devoalată identitatea, nu s-ar fi putut stăpâni să nu-şi dea în vileag până la urmă şi slăbiciu­nile. Era conştient că e un pic fariseu. Se surprindea uneori pri­vind la canalele oficiale de holoviziune, spre vedetele con­sacrate, şi dorindu-şi să fie în locul lor. Ba nu, nu dorindu-şi să fie, el era deja acolo. Ajungea să spună cine este şi pro­ba­bil în doar câteva luni ar fi devenit cel mai important comen­tator politic al oricărei holoviziuni. N-o făcea însă pentru că asta ar fi însemnat să nu mai scrie…

Nu avea o mulţime dintre slăbiciunile acelea la care oamenii închid ochii cu condescendenţă. Nu avusese nicio­da­tă o relaţie prea bună cu femeile şi nu tânjea după ele. Poate cu o singură excepţie… Dispreţuia lucrurile, bunurile mate­riale, dar chiar dacă ar fi fost pus în situaţia de a fi mituit, era tare greu ca vreunul dintre cei pe care-i critica aspru să-i poată oferi ceva ce nu-şi putea permite şi singur. Anii de austeritate şi de ascunziş făcuseră ca averea sa să atingă proporţii colosale, atât în eurodoli UniTrez cât şi în eurodoli liberi. Nu avea ambiţia de a conduce, ba mai mult, era sigur că orice colectiv sau grupuscul uman care s-ar fi ghidat după liniile sale de acţiune ar fi sfârşit prin a provoca un adevărat cataclism. Asta se şi întâmplase o dată. Deşi credea despre el însuşi că e în ansamblu un tip extrem de complicat, era con­vins că există oameni care îi pot citi pe chip toate slăbiciu­nile. Şi avea multe…

Se aşeză pe fotoliu şi lăsă gelul cu care era umplut acesta să se ajusteze până când obţinu o poziţie comodă, cea în care obişnuia să se gândească la ceea ce avea de scris.

Din bucătărie se auzeau clefăiturile lui Maxie. Ştia că animalul mânca zgomotos pentru a-şi exprima în felul lui recu­noştinţa pentru alegerea făcută în seara aceea. Puţini oameni obişnuiau să-şi hrănească animalele de casă cu carne adevărată. Iar când aveai drept companie un catog de 120 de kilograme, gestul ăsta putea fi considerat deopotrivă nebunie şi risipă.

Igor nu obişnuia însă să se zgârcească atunci când venea vorba de nevoile lui Maxie. Simţise dintotdeauna că animalul acela, pe care-l cumpărase pe eurodoli liberi la un preţ la care prefera să nu se gândească, avea să joace un rol extrem de important în viaţa lui.

Ridică privirea în tavan şi-şi aminti din nou senzaţia de claustrofobie pe care o resimţise în cabina holografică atunci când toate ştirile acelea despre el îl prinseseră în capcana mortală a iluziilor. Dacă nu-şi rescria filtrele foarte rapid, măcar una dintre ele avea să ajungă în propriul lui ziar, ceea ce ar fi dus practic la creşterea exponenţială a numărului ştirilor despre el. Simţea cum secundele refuză să se scurgă, cum timpul se adună ca o apă neagră încercuindu-l, lipindu-l cu spatele de zid.

Cine era el? Ar fi putut fi şi cel care îi făcuse un copil unei fete de treisprezece ani. Ar fi putut fi şi fantoşa magna­ţilor de la He3 sau o clonă cu o personalitate elaborată în laboratoarele misterioase de la CBA. Ar fi putut fi un călugăr de lângă HeeTree sau vreun şarlatan norocos din Chabilla. Ar mai fi putut fi pur şi simplu o diversiune, punctul de echilibru necesar Triumviratului Luminii pentru a-şi face mai cunoscut şi mai credibil programul politic. Ştia mai bine decât oricine că oamenii publici sunt mai ales aşa cum apar ei în presă. Erau mai bine de 100 de ani de când nu prea mai conta cine eşti cu adevărat, fiind mai important ceea ce pari că eşti. Chiar şi el, deşi rămăsese anonim pentru toţi cititorii săi, avea pentru mulţi dintre cetăţenii Ameropei un chip anu­me. Poate nu unul de carne, dar avea… Oamenii cred dintot­deauna ceea ce sunt predispuşi să creadă. Ar fi putut da zeci de exemple de scandaluri şi de cariere politice frânte în urma unor poveşti mediatice complet neadevărate, dar care se plia­seră atât de bine peste ceea ce credeau oamenii despre un anumit lider politic, încât nimeni nu mai stătuse să verifice informaţiile până la capăt. Furtuna mediatică mătură oame­nii de cele mai multe ori înainte ca ei să se poată apăra. Iar în vacar­mul acela de voci, ziarul Now era poate cea mai puternică.

Se gândise adeseori la clipa în care ar fi trebuit să-şi dea în vileag identitatea. Era convins că mulţi dintre cititorii săi aveau să fie dezamăgiţi. Era un ins plicticos, robit muncii sale, care se descurca destul de greu în societate, vorbea bolovănos şi, în general, sărea de la o idee la alta atât de repede încât putea fi urmărit doar cu greu. E adevărat că fe­lul ăsta de a fi năştea editorialele sale extraordinare, comen­tariile a căror perspectivă generalizatoare atrăsese cele mai bine de trei sute de milioane de abonamente care-l făceau astăzi cea mai importantă voce a Ameropei.

Putea fi oricine şi de aceea nu avea importanţă pe care dintre măştile prefabricate, care i se ofereau din cele mai neaşteptate locuri, alegea să şi-o pună. Poate că ar fi fost mai bine să aleagă una din aceste biografii, să o lase să-l pătrundă şi să iasă apoi în faţa lumii întregi şi să spună: „Uite-mă!”. Ce simplu ar fi dacă viaţa ar fi un costum de gală, pe care să-l despătureşti şi să-l laşi apoi să te îmbrace din cap până în picioare şi să se ajusteze singur după ultimele linii ale modei. Da, da, moda avea un rol mult mai important în cazul sufle­telor şi al biografiilor decât în cazul hainelor.

Îşi aducea perfect aminte de ani întregi în care prefe­ra­ţii publicului fuseseră oamenii intransigenţi, cei care înţepe­neau în poziţii morale ori se repezeau cu pieptul înainte în bătălii dinainte pierdute. În alţi ani, oamenii îi preferaseră pe aceia care se schimbau căindu-se, rupându-se de trecut, cu lacrimi pe obraz şi mărturisiri cutremurătoare. Schimbarea şi intransigenţa reveneau periodic în gustul public.

Zbârnâitul strident al cabinei holo nu îi produse nicio tresărire, cu toate că alesese sunetul acela cu multă vreme în urmă, convins că nu îl va putea ignora niciodată. De când se întorsese de la întrevederea cu funcţionarul, un ungher al minţii sale aştepta acel sunet. Se ridică şi pătrunse grăbit în cabina holo. Programul alesese o ştire pe care i-o afişa în vârful listei de probleme, marcând-o cu roşu, semn că este necesară intervenţia lui Igor. Textul era scurt şi redactat probabil de un soft obişnuit şi era prezent pe mai multe fluxuri de ştiri. Verificarea recurentă a sursei iniţiale dusese însă la închiderea unui cerc. Cu alte cuvinte, sursele de infor­ma­ţii se citau între ele în aşa fel încât era imposibil să stabileşti care fusese cea de la care pornise ştirea. În mod normal, o asemenea situaţie nu necesita însă intervenţia lui Igor Lemme, fiindcă sistemul era proiectat în aşa fel încât să ocolească astfel de ştiri până în momentul în care ele năşteau reacţii din partea părţilor implicate în evenimentul despre care se vorbea.

Ştirea pretindea că misteriosul editor al ziarului Now se remarcase încă din copilărie ca fiind un om extrem de înzestrat. Coeficientul său medical fusese atât de mare, încât nu trebuise să apeleze la nicio Îmbunătăţire Obligatorie. Toate publicaţiile promiteau amănunte suplimentare în edi­ţiile lor din viitorul apropiat, dar asta era cea mai mică dintre proble­me­le lui Igor. Ştirea era însă însoţită de o poză a sa din copi­lărie. Privi mai atent. Nu încăpea nicio îndoială. Ştia şi când îi făcuse tatăl său fotografia: cu trei zile după ce comisia medicală îi certificase starea de sănătate şi hotărâse că, pen­tru el, Îmbunătăţirile Obligatorii nu erau… obligatorii.

Nu avea cum să fie o coincidenţă. Apariţia fotografiei sale din copilărie era un semnal destul de ambiguu pentru a-l feri de ochii publicului larg, dar îndeajuns de convingător în privinţa puterii pe care o aveau cei care aflaseră de cererea sa de recalculare a Coeficientului Social. Se aşteptase la o ase­me­nea desfăşurare, dar nu şi la promptitudinea cu care reacţionaseră adversarii săi.

Adversarii săi.

Le putea spune aşa? Probabil că nu. Se simţise mereu mult mai bine pe tărâmul luptelor de idei, pe care le purtase după toate regulile unui război autentic. A accepta că avea adversari capabili de a manipula cu atâta inteligenţă fluxul ame­ropean de ştiri, despre care el însuşi teoretizase că e guver­nat doar de legile haosului, însemna să accepte că disputa de idei se terminase şi devenise un fel de revoluţionar.

Privi încă o dată imaginea băiatului plăpând, de trei­spre­zece ani, care stătea oarecum stingher, zâmbind strâmb către obiectivul camerei de filmat. Îşi aducea aminte perfect ziua aceea, aşa cum îşi aducea aminte, de altfel, chiar şi cel mai mic amănunt al vieţii sale. Se scurseseră deja trei zile de la verdictul comisiei şi devenise o adevărată celebritate. La şcoală, bancurile făcute pe seama constituţiei sale fragile dispă­ruseră brusc, fetele prinseseră să îl privească şi ele cu alţi ochi… Laura îl privea şi ea cu alţi ochi. Sau, măcar, îl privea. Profesorii i se adresau distant, impunându-şi o rigoare pe care ştia încă de atunci să o asocieze cu frica. Ziua aceea fusese însă cu adevărat specială fiindcă doamna Ambers, vecina care locuia în casa cu reflexii roz, de dincolo de gardul viu, îl întrebase cu glas gâtuit:

– Chiar nu poţi să uiţi nimic?

– Nu… Îmi amintesc chiar şi poezia pe care mi-aţi spus-o când aveam trei ani şi ai mei m-au lăsat pentru o zi în grija dumneavoastră.

 

Să mori puţin, în fiecare ceas

E felul nostru de a fi

Un strop fugar, de bun rămas

Să sorbi senin, în fiecare zi.

 

– I-aţi recitat versuri din Maxwell! se scandalizase tatăl lui Igor, dar doamna Ambers ridicase nepăsător din umeri.

– Nu ştiam că înţelege sau reţine. Şi, oricum, chiar credeţi că asta e cea mai mare dintre problemele sale?

Întrebarea rămăsese multă vreme fără răspuns în min­tea lui Igor, până când ajunsese să accepte că însuşirea aceea, care părea atât de folositoare la şcoală, este şi cel mai mare blestem al său.

Trebuise să apeleze până la urmă la o Îmbunătăţire Obli­gatorie, după ce la şaptesprezece ani încetase să mai doarmă şi leşinase după mai bine de treizeci de zile de chin. Îi montaseră atunci SHE (Sleeping Helmet Enhancement), un sistem microscopic de electrozi care se conecta la un dispo­zi­tiv capabil să simuleze activitatea onirică. Îşi inducea regulat vise fiindcă medicii descoperiseră că felul acela de scurt-cir­cui­tare a minţii sale fabuloase era singura metodă de a evita un atac cerebral. Continua să nu doarmă, dar starea în care îl aducea SHE era cumva similară cu odihna. Ceea ce nimeni nu ştia însă era ce anume visează Igor. Acela era un secret mai periculos pentru el chiar şi decât devoalarea adevăratei identităţi a editorialistului ziarului Now.

Decriptase cu multă vreme în urmă algoritmii de pro­gramare ai SHE şi reuşise să cupleze dispozitivul la seria de procesoare ale computerului său. Obţinuse în acest fel un soi ciudat de alter ego, o conştiinţă paralelă cu a sa, care se baza pe înregistrările şi integrarea a mii de vise pe care le avusese încă din copilărie. Pentru el, visul nu era doar un mecanism întâmplător, ci o serie coerentă de iluzii şi autosugestii, popu­late cu personaje care reveneau ritmic, cu experienţe repe­tate şi amplificate. Ideea programului care alcătuia de două ori pe zi ediţiile ziarului Now îi venise de fapt atunci când îşi programa casca pentru dormit. Constatase cu mare tulburare că, în esenţă, modelarea lumii sale interioare şi ordonarea flu­xurilor de ştiri care descriau viaţa reală erau cam acelaşi lucru.

– Maxie! Unde te-ai ascuns?

Catogul apăru dând din coadă fără entuziasm.

– O să mă culc. Să mă trezeşti peste vreo patru ore. Şi să te străduieşti să păstrezi liniştea. Nu mă interesează cu ce te ocupi în acest timp, dar vreau linişte.

AFARĂ?

Cuvântul licări pe ecranul flexibil care acoperea partea de sus a pieptului animalului.

– În niciun caz! Ai uitat ce ai păţit ultima dată? Te-au văzut toţi vecinii sărind direct în copac!

PASĂRE

– Se poate, dar oamenii din cartierul ăsta au plătit milioane de eurodoli pe locuinţele lor nu numai fiindcă au Mediterana la picioare, ci şi pentru a fi la adăpost de chestii pre­cum o pisică uriaşă capabilă să vâneze păsările din zbor. Stai în casă!

Animalul plecă agale, lăsând impresia că fusese jignit de moarte. Cu ochii închişi, Igor zâmbi unui gând. Era a patru­zeci şi şaptea oară când conversaţia lor urma exact acelaşi tipic. Trebuia să constate, fără prea mare încântare, că, într-un fel, conştiinţa colectivă căreia i se adresa prin ziarul său nu era cu mult diferită faţă de cea a catogului: avea exact aceeaşi memorie pentru evenimentele petrecute cu doar câteva zile în urmă. Igor îşi blestemase însă de atâtea ori condiţia mentală încât ajunsese să fie convins că el este cel sucit, că principialitatea lui, despre care mulţi spuneau că e doar încăpăţânare obtuză, e cea care nu se potriveşte în lumea în care trăia. Era însă împăcat cu sine.

Îşi montă repede casca pentru dormit şi peisajul din jurul său se schimbă imediat. Era într-o seră imensă, a cărei cupolă se rotunjea înalt undeva, dincolo de raza sa vizuală. Pe lângă el zburau fluturi albaştri, cu aripi articulate precum cele ale unor lilieci. Zâmbi larg şi privi încântat cum roiul de insecte se aşază în aşa fel încât pâlpâirile lor colorate for­mează imaginea unui chip.

– Bună seara, iubite!

– Bună seara, Laura. Mi-ai plăcut mai mult ieri.

– Şi ce-am fost ieri?

– Vânt…

– O, da. Nu uiţi niciodată nimic.

– Iar tu prevezi totul… Şi de aceea ştii ce vreau să te întreb.

Fluturii se contopiră şi se transformară imediat într-o fată. Igor o luă de mână.

– Ei?

– Nu. Oamenii nu merită să te jertfeşti pentru ei. Dar asta nu mai are nicio importanţă acum fiindcă, dragoste, ştii că nu mai ai cale de întoarcere…

Igor îşi aşeză capul în poala fetei, care începu să îi susure un cântec vechi.

Capitolul 3

Dreamland era nu numai cel mai important parc de distracţii al vechii Europe dar şi un oraş în sine. Zeci de mii de oameni locuiau efectiv în parc, deservind afluxul constant de vizitatori. Prin tradiţie, Dreamland rămăsese un loc în care oamenii erau serviţi exclusiv de alţi oameni şi nu de maşini. Iar tradiţia aceasta era încurajată cu bani mulţi de turiştii care păreau să îşi dorească să fie mofturoşi în faţa unui chelner uman, dacă tot dădeau o mică avere pe un meniu pe care oricum îl comandau mai mult din curiozitate decât îmboldiţi de foame.

În ciuda numelui său care trimitea spre cu totul altfel de activităţi, Ice Park era de fapt o spălătorie care făcea parte din lanţul nevăzut de servicii care permitea parcului să func­ţio­neze fără nicio oprire. Ocupa sediul unui vechi teren de patinaj şi procesa mai bine de jumătate din rufele care se murdăreau zilnic în hotelurile din parc. Fiindcă turiştii ajun­geau doar rareori aici, întreaga afacere era automatizată, fiind operată de un singur om. Smitty susţinea că îi e prieten lui Igor Lemme, iar acesta nu îl contrazisese niciodată, deşi între ei nu avusese loc nicio conversaţie mai lungă de zece minute şi nu îi aflase niciodată numele de familie.

Igor simţi mirosul spălătoriei încă de când intră pe străduţa întunecoasă. Zâmbi mulţumit: duhoarea aceea îi era cel mai de nădejde aliat. Nimeni nu ar fi mers de bunăvoie înspre sursa unui asemenea miros pentru a descoperi mai apoi că în spatele firmei se ascundea altceva decât un patinoar.

– Salut la toată lumea, zise Igor cu voioşie, dând de perete uşa de la intrare.

Îi plăcea să facă asta fiindcă spălătoria era unul dintre puţinele locuri care mai avea încă o uşă în înţelesul clasic al cuvântului.

– De ce eşti aşa de vesel? întrebă morocănos Smitty, ridicându-şi pe frunte ochelarii speciali cu care îşi analiza culturile de acarieni microscopici.

Igor zâmbi larg. Smitty era probabil cel mai mare spe­cialist în acarieni din tot spaţiul ameropean. Îl adăpostise în spălătoria lui cu mulţi ani în urmă, ascunzându-l de forţele de ordine care căutau un tip al cărui coeficient de furie depă­şea cu mult chiar şi limitele extrem de ridicate ale parcului de distracţii. Fusese nevoie de o mită consistentă pentru a-l lămuri pe ofiţerul care conducea patrula că în spălătorie nu se ascundea niciun nebun furios. Igor se lăsase atunci mânat de instinctul care îi spunea că oricine încălca regulile avea până la urmă să îi fie de folos.

Smitty nu părăsise spălătoria de mai bine de cinci ani. Susţinea că nici măcar nu îşi mai doreşte acest lucru, fiindcă e încredinţat că, mai devreme sau mai târziu, o forţă teroristă va lansa un atac împotriva ameropenilor folosindu-se de aca­rie­­nii modificaţi genetic care menţineau hainele în deplină cură­ţenie, hrănindu-se sau îndepărtând tot ceea ce se impregna în textura ţesăturilor. Stătea ore întregi studiind diferitele sale culturi de acarieni şi, în mare măsură, eficienţa spălătoriei se datora şi cercetărilor sale.

– Mai spune-mi o dată, Smitty, de ce a fost nevoie să plă­tesc alaltăieri două mii de eurodoli pe o lampă cu umidi­ficare?

– Să înţeleg că ai primit factura?

– Desigur. Am plătit şi probabil că livrarea se va face în câteva zile. Mi-au răspuns că e un echipament solicitat destul de rar şi trebuie să îl aducă tocmai de la Tokyo.

– Ai primit factura şi nu eşti supărat? continuă Smitty, de parcă nu l-ar fi auzit.

– De ce aş fi? M-am obişnuit de mult cu ciudăţeniile tale.

Smitty ridică o mână în semn de protest.

– Nu o să mai crezi aşa ceva după ce am să-ţi spun acum.

– Uimeşte-mă!

– Am reuşit! Sunt un om liber! exclamă bărbatul băr­bos, ridicându-se de la masă şi desfăcându-şi braţele anor­mal de lungi cu un gest teatral. Sonda aia o să-mi permită să îi înmulţesc destul de repede pentru ca în maximum trei zile să pot păcăli nenorocita lor de reţea de securitate!

Igor Lemme înghiţi în sec. Ştia de ceva vreme că Smitty se chinuia să obţină acarieni care să bruieze NanoSanul. Şi el avea ceva contra sistemului de localizare şi diagnosticare.

Nu există coincidenţe?

Igor încercă să-şi ascundă tulburarea.

– Chiar presupunând că ai reuşi să bruiezi semnalul, nu te vei bucura prea multă vreme de libertate.

Smitty îl scrută cu atenţie.

– Dar ai ştiut dintotdeauna că urmează să plec până la urmă, să…

– Nu e vorba despre asta…, îl întrerupse Igor Lemme.

– Atunci?

– Nu te poţi controla. Trebuie să accepţi că NanoSan nu e o imensă reţea de spionaj, pusă în slujba unor forţe obscure, ci cea mai avansată metodă de verificare a stării de sănătate. Am citit recent că în fiecare oră sunt diagnosticate câteva zeci de mutaţii ale viruşilor cunoscuţi, multe dintre ele letale, multe dintre ele provenind din Ruschindia… Dacă în corpul tău nu ar exista cei două mii de nanoboţi care să se lupte cu viruşii şi să vegheze ca nu cumva să faci vreo tumoare, ai fi fost mort demult.

– Nu am cerut eu să mi-i implanteze! Să ştii că m-am gândit la asta. E ca şi cu botezul pe vremuri. Te trezeai creştin în urma unui act căruia nu puteai să i te opui fiindcă erai prea mic. Aşa şi cu nanoboţii. Trebuia să mă întrebe mai întâi!

Igor zâmbi. Nu putea nega că îi plăcea să îl provoace şi că îl păstrase lângă el fiindcă revolta sa înnăscută împotriva oricărei autorităţi îi dădea speranţă.

– Smitty! NanoSan e un lucru bun!

– Aşa spun ei! Şi nu e minunat că în timp ce ei se laudă că te menţin perfect sănătos, îţi pot monitoriza emoţiile şi pot spune cu precizie de câţiva milimetri unde te afli?

– Îţi repet că ăsta e un lucru bun! Nu poţi nega că moni­torizarea stărilor emoţionale a redus un întreg ordin de mărime al infracţiunilor cu violenţă…

– Dar cu ce preţ? Nu mai poţi fi nervos deloc! Nici pe vreme, nici pe nenorocita de nevastă care te înşală cu colegul tău de birou, dar mai ales nu poţi fi nervos pe ei! Fiindcă ăsta e ţelul lor ultim. Vor să te controleze!

– Care ei? insistă zâmbind Igor Lemme.

Celălalt se opri şi tăcu preţ de câteva clipe.

– Ştiu ce faci! Mă provoci, ca apoi să-ţi baţi joc de mine. Întotdeauna ţi-a plăcut să joci rolul ăsta! Bine că eşti tu domnul Perfecţiune!

– Vorbesc serios de data asta şi încerc să îţi explic unde greşeşti. Nu NanoSan te-a ţinut prizonier aici atâţia ani, ci felul tău de a vorbi, obsesia ta faţă de conspiraţiile de tot felul.

Igor ar fi vrut să-i vorbească despre rezolvarea pe care omenirea o găsise cu aproape un mileniu în urmă problemei cu care se confrunta Smitty. Spre deosebire de angajatul său, el acceptase că, de cele mai multe ori, lucrurile sunt exact aşa cum par, că aproape toţi condamnaţii îşi merită soarta, că ima­ginea omului care greşeşte din cauza faptului că nu e ajutat la timp să înţeleagă lumea e doar un mit romantic şi, ocazional, un fel de a câştiga alegerile.

Smitty era o enciclopedie a tuturor teoriilor conspira­ţiei şi avea capacitatea uimitoare de a explica ultimii două sute de ani ai istoriei moderne apelând la o logică simplă şi generalizatoare care spunea că democraţia din spaţiul ame­ro­pean, cu formele ei schimbătoare şi cu conflictele sale intestine, nu era decât o metodă perversă de a manipula cea mai bogată comunitate din lume. Masonii, Guvernul Mondial, lăcomia corporatistă şi pacturile transpartinice erau pilonii lumii lui Smitty, explicaţiile la îndemână pentru absolut orice neajuns al momentului.

Îl încuraja adeseori să vorbească despre toate acestea fiindcă extremismul lui Smitty îl ajuta pe el însuşi să-şi pună gândurile în ordine şi să fie mai sigur de locul spre care se îndrepta chiar şi fără voia sa.

– Care ei? repetă Igor.

– Cum care? Cei care ne prostesc, cei care vor să creadă că DemNet ne va rezolva toate problemele. Acum două sute de ani era comunismul bazat pe planificare şi electri­fi­care; a urmat democraţia bazată pe drepturile omului şi pe economia de piaţă; acum toată lumea vorbeşte de DemNet, ca produs al UniTrez, NanoSan şi al Orbstiţiei. Nu se poate să nu vezi că mecanismul e neschimbat. Ei vorbesc de feno­mene din alte sfere, pe care le folosesc pentru a justifica fundamentele unor chestiuni strict politice. În spatele acestei şmecherii vechi de când lumea se află întotdeauna băieţii deştepţi…

Igor ştia că, în esenţă, Smitty avea dreptate şi aproape că îl aproba. Îi trebui un efort considerabil pentru a continua să îşi joace rolul de cetăţean modern, deşi era convins că precauţia sa nu mai avea nicio importanţă.

Păpuşar. O marionetă care-şi trage propriile sfori, într-un lanţ atât de lung încât nu-i poţi bănui nici originile şi nici efectele.

– Mi-ai spus de nenumărate ori teoriile tale…

– Da, da, îl întrerupse Smitty. Cel mai mare secret al tuturor timpurilor e că niciunul dintre cei care au inventat ceva cu adevărat nou nu a pierdut monopolul acelui lucru. Uite, banii, de pildă…

– Ce-i cu ei?

– Încă de la mijlocul secolul XX nu mai reprezintă decât nişte hârtii emise de un organism privat, controlat de câţiva oameni din fosta Americă. Astăzi nu mai au nici măcar decenţa de a-ţi da o hîrtie sau o monedă. Banii sunt toţi ai UniTrez. Şi cine controlează UniTrez?

– Nimeni. Algoritmii…

– Pe dracu’! Muncim, cheltuim, câştigăm, economisim nişte cifre care se învârt într-un calculator. Şi eu te întreb: cine a scris sistemul de operare al calculatorului ăstuia? Şi nu mă refer aici la programe, ci la legi. Dac-ai să ai curiozitatea să urmăreşti felul în care au evoluat ele, te vei convinge, la fel ca mine, că jucăm cu toţii într-o comedie proastă.

Igor Lemme păstră o clipă tăcerea, prefăcându-se că se gândeşte la implicaţiile cuvintelor angajatului său. Ştia că nu sunt ideile lui Smitty şi ar fi putut cita nu numai adresele forumurilor clandestine care găzduiau asemenea opinii, ci şi articole întregi pe care le citise la rândul său cu interes şi le aprobase cu căldură. Îi părea rău că nu poate să îl aprobe pe Smitty, dar nu avea cum să renunţe la discreţia pe care şi-o impusese, fiindcă angajatul său îi servea adesea şi ca baro­me­tru al propriilor scrieri. Fiindcă Smitty era un cititor fervent al ziarului Now.

– N-ai să mă convingi! Mi-ai repetat de-atâtea ori: cei care au început primii să extragă petrol domină încă piaţa energetică a planetei; pietrele preţioase există cu adevărat din punct de vedere legal doar dacă sunt înscrise într-un registru ţinut de nişte particulari în ultimii patru sute de ani; doctri­ne­­le politice sunt doar paravanele propagandistice care maschea­­ză războaie care se învârt exclusiv în jurul obţinerii unei puteri absolute. Ei bine, eu nu sunt pregătit încă să accept că toţi cei care ne conduc sau ne-au condus în ultimele sute de ani îşi doresc doar puterea. Nu e logic şi, mai ales, nu e adevărat. Îţi respect însă ideile şi cred sincer că societatea are nevoie şi de oameni ca tine. În fond, ce sens are o lege fără acela care propovăduieşte încălcarea ei?

Igor Lemme se ridică de pe scaunul său şi merse către vasul cu vată spre care era aţintit obiectivul microscopului. Ştia că acolo, nevăzuţi de nimeni, se aflau acarienii capabili să distorsioneze semnalul NanoSan.

– Lighioanele astea mici o să-ţi aducă o avere…

– Da, îl aprobă Smitty, mai ales că prevăd vremuri extrem de interesante. S-ar putea să nu fiu nici măcar nevoit să plec în Ruschindia pentru a-i exporta spre toţi cei care n-au chef să se mai lase spionaţi de NanoSan, mormăi Smitty în barbă.

Igor Lemme îi adresă o întrebare mută.

– Da, da, începe! Semnele nu sunt evidente pentru toa­tă lumea, dar eu simt că zilele astea care mai sunt până la instau­rarea DemNet n-au să fie tocmai liniştite.

– Simţi? întrebă impasibil Igor Lemme.

– Simt… ştiu şi observ. Uite, de pildă, în ultima ediţie a ziarului Now e publicată o ştire despre identitatea editoria­listului de acolo.

– Ei, şi? întrebă scurt Igor Lemme, tuşind apoi ca să mascheze tonul schimbat al vocii sale.

– Păi tot chichirezul la ziarul ăla e că nimeni nu-l cunoaşte pe cel care scrie comentariile politice. Fără misterul ăsta, n-ar fi cine ştie ce de capul său. Faptul că îl silesc acum să iasă la iveală nu are cum să fie o simplă întâmplare. E un şantaj evident.

– Şi de ce ar fi omul ăsta atât de important?

– Glumeşti? Chiar nu citeşti niciodată nimic?

Ochii celuilalt căpătaseră o strălucire ciudată, care părea că răscoleşte în adâncul minţii lui Igor. Iar Igor simţi nevoia să îşi ferească privirea.

– Ştii bine că îmi plac filmele vechi.

Smitty dădu din mână a lehamite şi apoi îl pironi pe Igor Lemme cu o privire pătrunzătoare.

– Omul ăla le poate ţine piept într-o discuţie doctri­na­ră lui Krentz, Rodomonti şi Taylor! Deodată! În plus, îl sus­pec­tez că e cel care i-a numit pe ăştia trei Triumviratul Întunericului. Cred că articolele sale despre Congresul de la Roma au fost singurul lucru care a mai spălat ruşinea de a trăi într-o societate în care trei doctrine politice se topesc brusc într-una singură.

Avuseseră adesea asemenea discuţii şi Igor era obişnuit să-şi mascheze reacţiile profund omeneşti pe care i le stâr­neau comentariile lui Smitty. Se suspectase adesea că îl ajută pe fugarul acela ciudat şi scandalos de murdar pentru un ins care lucra într-o spălătorie, fiindcă îi gâdilă orgoliul într-un mod atât de plăcut. Ştia însă că Smitty are dreptate. În peri­oa­da imediat următoare Congresului de la Roma, numărul abonamentelor se triplase.

– Să zicem că ăsta e un lucru pe care îl constaţi, urmă Igor. Dar de unde ştii că vin vremuri tulburi?

– A, e o chestiune foarte simplă. Vezi tu, două secole de putere absolută te fac să devii moale, să crezi că ceilalţi sunt atât de proşti, încât îţi vor accepta superioritatea chiar şi când le negi o caracteristică fundamentală. Au greşit când au dat posibilitatea contestării coeficientului social.

Igor Lemme zâmbi unui gând. Nici el nu se aşteptase ca promotorii DemNet să facă o asemenea greşeală. Era ade­vă­rat că articolele lui fuseseră poate principala sursă de presiune pentru amendamentul acela din Senat, dar nu se aşteptase nicio clipă ca ei să comită o asemenea eroare.

– Tata avea o vorbă, continuă Smitty cu însufleţire: nimeni n-o să recunoască vreodată că e prost. A încerca să îi ordonezi pe oameni dându-le note pentru părticele din viaţa lor stârneşte o dorinţă de competiţie care poate duce la fur­tuni de nebănuit. Au scos din adormire o societate în care nimeni nu-şi mai căutase cu adevărat locul de mai bine de şaizeci de ani. Ai să vezi ce tărăboi o să iasă!

Lemme se îndreptă spre uşă.

– Ai să-mi laşi şi mie o colonie de acarieni de-ai tăi?

– Ba chiar vreo două. Le meriţi, patroane, pentru anii ăştia în care te-ai prefăcut că muncesc îndeajuns de mult pen­tru a mă adăposti aici. Nu ştiu dacă voi mai fi la spălă­to­rie când revii. Imediat ce apare sonda aia, o şterg. Cum spu­nea un tovarăş de-al meu odată, vreau să am locuri în primul rând când privesc spectacolul sfârşitului lumii.

Închisul uşii nu-i făcea tot atîta plăcere lui Igor Lemme precum deschisul acesteia. Diferenţa aceea putea rezuma subtil întreaga sa personalitate. Închizând uşa în spatele său, Igor Lemme trebui să îşi încetinească paşii pentru a-şi domoli respiraţia agitată. Dacă Smitty pusese cap la cap elementele planului său, era limpede că la fel puteau face şi ceilalţi şi că, în lipsa unui ajutor imediat, lupta sa avea să fie una extrem de scurtă.

Share