Subscribe via RSS Feed

Decrețeii

Românii par mai înclinaţi decît alte naţii spre o autofagie a elitelor, în sensul în care părem incapabili de a atinge masa critică a personalităţilor necesare alipirii noastre definitive la cultura occidentală. Decretul 770 din 1966 a reprezentat fără îndoială un experiment sociologic sinistru, dar a oferit şi o şansă unică României de a-şi croi o elită numeroasă, omogenă şi distilată în condiţii dure. Astăzi, această elită ar trebui să fie la putere, după ce, în 1989 a purtat stindardul Revoluţiei. Se întîmplă aşa? Parcă nu…

          Generaţia în adidaşi

          Tehnic, nu sînt decreţel, fiindcă m-am născut în 1970. Practic aparţin însă acestei generaţii, nu numai fiindcă prietenii mei cei mai apropiaţi fac parte din valul de copii născuţi în jurul anului 1967 ci şi fiindcă am evoluat în siajul pe care această promoţie l-a lăsat în şcoli. În accepţiunea rîndurilor care urmează, decreţeii nu sînt doar cei născuţi în 1967 ci toţi aceia care au cunoscut realităţile pe care le-a adus trecerea prin vreme a acestei generaţii excepţionale.

          Erau mulţi. Nu cred că în şcolile româneşti se va ajunge vreodată la clasa a X-a J. În mod logic, valoarea absolută a generaţiei era şi ea una ridicată, iar aceia care au ajuns să fie cei mai buni reprezintă produsul de lux al învăţămîntului comunist, o culme pe care mă îndoiesc sincer că o vom mai atinge vreodată, nu doar fiindcă nu se vor mai întruni condiţiile sociologice, dar şi pentru că şcoala are astăzi cu totul alte criterii de apreciere.

          Au fost generaţia blugilor şi a adidaşilor albi, l-au adorat pe Michael Jackson dar şi hard rock-ul, au divinizat Pink Floyd şi au creat cultura underground a casetelor video. Într-un fel sau în altul, pe căi extrem de diferite, generaţia decreţeilor a reuşit să ajungă la conştiinţa care să îi permită să iasă în stradă în 1989, cînd a constituit cel mai dinamic segment al Revoluţiei, uimind lumea cu curajul ei. Era încercarea simbolică a unei generaţii de a ieşi din umbra propriului destin, o luptă care continuă astăzi însă doar în mintea cîtorva nostalgici sau zărghiţi ca mine. Din păcate, pentru cei mai buni dintre decreţei, aventura începută atunci a sfîrşit undeva în străinătate.

          Imagini fugare, amintiri printre lacrimi

          În generaţia decreţeilor am atîţia prieteni şi identific atît de mulţi oameni pe care îi apreciez încît mi-e tare greu să îi aleg. O să însail deci rîndurile în ritmurile schimbătoare ale gîndurilor.

          Pedro e născut în ’68. Întîmplarea a făcut să ajungă în armată în 1989. A fost în detaşamentul care a apărat aeroportul Otopeni împotriva atacului…. camarazilor lui. Nu-i place să vorbească despre asta şi de aceea nici nu are vreun certificat de revoluţionar. Părinţii l-au crezut mort, dar l-au găsit viu şi nevătămat în postul unde îl prinsese şi începutul evenimentelor, păzind adică ambasada Israelului. Poveştile sale nu seamănă deloc cu istorisirile oficiale. Cînd îl întîlneşti, preferă să converseze despre fotbal, despre Generaţia de Aur.

          E ciudat cum nimeni nu spune că grupul de jucători de care se leagă cele mai mari realizări ale fotbalului românesc e alcătuit în mare măsură din decreţei. Gică Hagi, Gică Popescu, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu, Ionuţ Lupescu, Ovidiu Sabău sau Bogdan Stelea fie sînt decreţei, fie au evoluat în condiţiile competiţiei acerbe care a dominat această generaţie. Ei au fost poate primele noastre adevărate staruri de televiziune.

          Şi fiindcă veni vorba despre staruri, tare mi-aş dori să o menţionez la decreţei şi pe Teo Trandafir, a cărei personalitate şi vervă rezumă într-un fel farmecul întregii generaţii, a cărei spontaneitate, apetenţă pentru referinţe subtile dar mai ales spirit enciclopedic vor constitui pentru totdeauna în ochii mei un anume standard de conduită, destul de dificil de întîlnit astăzi. Aş fi putut, desigur, să o pomenesc la acest capitol pe Mihaela Rădulescu, dar ea pare mai nou să se îndrepte mai degrabă către film.

          Iar filmul românesc are şi el decreţeii lui de geniu: Mungiu, Piersic Jr., adică oamenii aceia care au reuşit să readucă firescul în cinematografia românească şi să alunge obsesiile comunismului care nu mai spun nimic noilor generaţii. Decreţei sînt şi Liceenii, cu destinele lor atît de diferite, de la Bănică Jr la Oana Sîrbu, dar şi aproape toţi prietenii mei, cei care se adună la zile ceva mai festive la mine acasă…

          Nimic nu mă fericeşte mai mult decît prezenţa prietenilor. Şi asta nu fiindcă sîntem de-o vîrstă şi împărtăşim probleme şi valori comune ci fiindcă, între noi, reuşim să fim noi înşine. Într-un fel sau în altul, revenim mereu la anii liceului, mimînd nostalgia, dar avînd fiecare conştiinţa secretă că am fost făuriţi ca personalităţi în furnalul de neînchipuit al rigorilor unor generaţii mamut, în care se găsea lesne unul mai bun decît tine. În fond, eliberarea fundamentală a fiecăruia dintre noi a survenit atunci cînd am evadat profesional şi am început să ne comparăm şi cu oameni de alte vîrste.

          O iluzie

          Puţine sînt domeniile în care să fiu atît de lipsit de modestie decît în privinţa caracterului excepţional al generaţiei decreţeilor. Ştiu că rîndurile de mai sus pot fi lesne bănuite de subiectivism. Ba chiar unii dintre noi avem copii care ne reproşează viziunea idealizată asupra generaţiei noastre şi vin cu argumente destul de solide. Cred încă în cei născuţi în ’67, deşi trebuie să recunosc că nu mai am aceeaşi înflăcărare ca acum zece ani.

          Îmi pare nespus de rău că majoritatea vîrfurilor generaţiei mele a ales calea facilă a plecării spre zări mai calde, mai prietenoase. Nu-i voi condamna niciodată pe aceia care şi-au găsit fericirea în America sau în Europa. Cunosc personal, medici şi cercetători importanţi, care au mai bine de un deceniu de cînd s-au desprins de realităţile mioritice. Nu mă pot însă împiedica să nu îmi închipui ce ar fi fost România dacă am reuşit să păstrăm în ţară vîrfurile generaţiei ’67. Nu mă pot împiedica să nu percep emigraţia masivă a decreţeilor ca pe o catastrofă naţională similară cu pierderea Bucovinei de nord sau chiar a Basarabiei.

          În lipsa vîrfurilor care ar fi trebuit să înlocuiască pe aceia a căror carieră era influenţată decisiv de comunism, societatea românească a intrat într-o derută a valorilor, fapt dovedit nu numai de prăbuşirea domeniilor cu un ridicat conţinut de inteligenţă tehnică sau general-filozofică dar şi de fenomenul mult mai complex al depărtării elitei de treburile concrete ale ţării. În lipsa celor mai buni dintre noi, posturile din administraţie dar şi prim-planul vieţii politice au fost ocupate de personaje care au pornit efectul de bulgăre de zăpadă al depărtării oamenilor serioşi de sfera politicii, al izolării elitelor de treburile concrete ale cetăţii. Din păcate, generaţia mea este una care a ales calea de neblamat, dar parcă prea uşoară, a soluţiilor individuale.

          Am ajuns la concluziile de mai sus după ce am militat ani de zile pentru întinerirea clasei politice. Editorialele mele, scrise în sprijinul politicienilor tineri, au excedat adeseori şi entuziasmul şi obiectivitatea care se cer de la un comentator. Nu am ezitat însă să mă plasez în tabăra exaltaţilor, fiindcă oricum am crezut dintotdeauna că obiectivitatea textului eseistic este scuza mediocrilor. Astăzi, parcă îmi pare rău că nu am fost ceva mai rezervat.

          Ar fi trebuit să îmi dau seama că în absenţa vîrfurilor generaţiei mele, în prim-plan vor ajunge tot soiul de figuri discutabile. Politicienii tineri s-au dovedit a fi alde Cristian Boureanu, Sulfina Barbu, Cristian David, Marian Vanghelie, Radu Mazăre sau, la limită. Emil Boc. Ce renghi stupid ne-a jucat istoria! Cum de s-a întîmplat că poate cea mai importantă generaţie de români din ultimul secol, a sfîrşit prin a fi reprezentată în spaţiul politic de nişte caricaturi aninate de sfori?

          … şi o explicaţie

          Pentru a răspunde la întrebarea de mai sus şi pentru a ne lămuri cum de s-a pierdut prospeţimea unei asemenea generaţii, se poate apela la un exemplu simplu, pe care îl cunoaşte toată lumea: destinul jucătorilor de fotbal din Generaţia de Aur.

          După ce a fost un jucător de geniu şi ne-a adus satisfacţii pentru care eu unul îi voi fi pe veci recunoscător, Gheorghe Hagi a eşuat în încercarea de a-şi clădi o carieră de antrenor pe măsura celei de fotbalist. La început, a fost acuzat pe nedrept de lipsă de experienţă, apoi de necunoaşterea meseriei, pentru ca, pînă la urmă, toată lumea să se lămurească de faptul că singurul păcat al lui Gică Hagi este că nu poate înţelege că jucătorii pot fi şi altfel decît era el, altfel decît erau colegii săi de generaţie. Presupunînd a priori că va întîlni la elevii săi aceeaşi modestie, aceeaşi dorinţă de a cîştiga şi, pînă la urmă, acelaşi patriotism şi ataşament faţă de culorile unui club, Gheorghe Hagi a aruncat o umbră asupra carierei sale de antrenor şi a sfîrşit prin a coborî de pe soclu pe care îl aşezase activitatea sa printre colegii săi de generaţie şi a se afunda în mocirla românească. E adevărat el a ales mai nou să nu se mai amestece, dar e limpede că în sufletul său se consumă drama de a fi altfel decît toţi cei pe care ar trebui să îi antreneze,

          La fel de grăitoare este şi încercarea lui Gică Popescu de a se implica în chestiunile administrative ale fotbalului. Zeu, atîta vreme cît a stat pe gazon, om serios şi echilibrat în ceea ce susţine, patriot şi bine intenţionat, inclusiv prin felul în care şi-a investit banii în căutarea de noi talente fotbalistice, Gică Popescu a ieşit extrem de şifonat cînd a intrat între Naşu’ şi Corleone, cu cohortele lor de arbitri şi oficiali corupţi. Baciul a fost înfrînt extrem de uşor de un sistem care nu a ezitat să se folosească de un alt decreţel, Ionuţ lupescu, pe care l-a rupt dintre ai lui, tocmai pentru a-l putea transforma după chipul şi asemănarea exponenţilor săi.

          Atîta vreme cît Hagi şi Popescu au activat în condiţii clare şi printre ai lor, au fost imbatabili. Cînd au încercat însă să facă un pas spre spaţiul public, să se confrunte cu sistemul, au fost de-a dreptul măturaţi. Nu am nici un motiv să cred că lucrurile au stat alt fel în alte domenii.

          Din Japonia, cu jale

          Poate că o altă explicaţie pentru prezenţa deloc proporţională cu valoarea lor a decreţeilor în viaţa noastră publică este şi faptul că părem să facem cu toţii alte lucruri decît cele pentru care ne-am pregătit la şcoală. Pornind de la exemplul sussemnatului care scrie ziare în loc să facă parfumuri, părem cu toţii să fi suferit o fractură în primii ani de carieră. Să fie însă vina noastră?

          Îmi amintesc, de pildă, de un text de-a dreptul emoţionant, pe care l-am citit pe un forum şi care era scris tocmai din Japonia. Era impregnat de dorul acela surd pe care îl resimte un om care e atît de departe de tot ceea ce a reprezentat odată noţiunea de acasă dar şi de supărarea vecină cu ciuda a imposibilităţii autorului său de a se realiza în oraşul lui.

          Mărturia aparţinea unui fizician, care obţinuse un doctorat în Japonia, dar nu fusese destul de bun pentru a rămîne asistent la Facultatea de Fizică a UAIC fiindcă, înaintea lui se aflaseră doi fii de profesori de la respectiva facultate. Era de-a dreptul ciudat să citeşti că un om care cunoscuse o recunoaştere aproape internaţională a valorii sale tînjea după un post anonim de asistent. Şi totuşi…

          Sistemul românesc de pile şi ciudata înţelegere de care se bucură cei care “îşi bagă şi ei copiii în serviciu” a lucrat încă de dinainte de 1989 la minarea celei mai mari şi, implicit, mai valoroase generaţii de români. Iar faptul că unora dintre ei le pare încă rău după lucrurile pe care ar fi putut să le facă în ţară nu face decît să confirme dimensiunile incomensurabile ale acestei catastrofe naţionale.

          Notam acum multă vreme că a emigra înseamnă să recunoşti cumva că ai eşuat la tine acasă. Nimic mai fals. Dacă aş putea să mă întorc la douăzeci şi cinci de ani, n-aş ezita nici un moment să plec în căutarea visului de a scrie SF în limba engleză, pentru americani. Pentru că, trebuie să recunosc, şi pe mine m-a înfrînt sistemul. Devin din ce în ce mai adaptat societăţii româneşti, din ce în ce mai indulgent faţă de tot ceea ce îmi repugna odată.

Share

Tags: , ,

Category: Directe de stânga

Comments (1)

Trackback URL | Comments RSS Feed

  1. Mihai says:

    Astazi am creat pe facebook Generatia 1967+….

Leave a Reply




If you want a picture to show with your comment, go get a Gravatar.