Subscribe via RSS Feed

Aburii libertății

Nimic nu e mai seducător decît libertatea. Şi poate nici mai iluzoriu. În lipsa unui termen de comparaţie sau a unei definiţii satisfăcătoare, enunţarea valorii absolute a libertăţii este însă şi cea mai veche şi mai versatilă armă a manipulărilor de tot felul.

          Filme americane

          Nu-mi aduc aminte cu exactitate cîţi ani aveam cînd am pierdut prima noapte la “un video”. Ştiu doar că sufrageria de bloc în care ne înghesuisem vreo cincisprezece băieţi a fost învăluită la un moment dat de un nor de fum atît de gros încît abia dacă mai vedeam televizorul.

          Ne uitam la tot felul de filme, unele mai proaste decît altele, şi care excelau mai ales în imposibilitatea de a le refuza. Ne simţeam cumva obligaţi să ne uităm la toate casetele închiriate, ca un om care mănîncă tot, ca să nu arunce nimic. Trăgeam de noi ca să nu adormim, făceam glume băieţeşti şi comentarii de felul acelora pentru care poţi fi dat afară dintr-o sală de cinema. Cele mai apreciate pelicule erau `comediile sexy@, denumire sub care se reuneau filmele de categorie B cu poante îndoielnice, dar care arătau cîte un piept dezgolit de femeie cu o precizie de metronom din cinci în cinci minute. Erau din genul acela de filme plasate într-un cămin studenţesc unde se întîmplă de toate, unde personajele sînt descărnate pînă la caricatură şi dialogurile nu impun cunoaşterea a mai mult de o mie de cuvinte. În decorul acesta aproape sordid, am simţit însă prima dată că sînt liber, că nu mi se refuză cunoaşterea a ceea ce era dincolo de cortina de fier.

          Vocea Irinei Nistor ne devenise la fel de familiară precum cele ale iubitelor sau mamelor. Sau poate ajunsese să ne zgîrie pe creier în mod similar… Îmi aduc aminte chiar cum uneori mintea îmi fugea în încercarea zadarnică de a mi-o închipui pe fiinţa capabilă să interpreteze la primă vedere din vreo trei limbi, pe cea care pusese practic monopol pe traducerile de pe VHS. După ani şi ani, vorba cîntecului, am fost extrem de dezamăgit cînd am văzut-o. A apărut la televizor în calitate de critic de film şi m-a uimit total. Pe de o parte fiindcă mă aşteptam ca un personaj cu asemenea preocupări să fie cumva mai undeground şi apoi fiindcă nu semăna deloc cu cea pe care mi-o închipuisem.

          O să mă întrebaţi, şi cu bun temei, cum se face că un băiat care cocheta cu literatura înaltă, care vorbea cu taică-său, printre îmbucături de pîrjoale, despre Freud şi Nietzsche, se lăsa dominat de turmă şi se chinuia cu îndoielnicele filme de pe casetele video. Răspunsul e simplu şi nu prea măgulitor pentru mine, ba chiar e în măsură să demonteze părerea excelentă pe care o aveam la vremea aceea despre mine însumi: pur şi simplu eram sedus de un anumit soi de propagandă. Zeul care alegea casetele ce ajungeau la noi unsese benzile magnetice cu ceara invizibilă a unei vrăji de care eram cu totul nepregătit să mă apăr.

          Am început să înghit propagandă cu polonicul încă de prin clasa a opta. La vremea aceea, ai mei nu mi-ar fi permis niciodată să lipsesc o noapte întreagă de acasă. Maică-mea era în schimb directoare la ceea ce se chema pe vremea aceea Şcoala Populară de Artă, un fel de postliceală care educa talente şi împărţea atestate de artişti. Fiind o instituţie atît de specială, şcoala avea extrem de mulţi elevi, care studiau într-un local în care astăzi se află Centrul cultural francez. În 1985 însă, instituţia a căzut pradă propriului succes: Elena Ceauşescu a decis ca oamenii de acolo “să treacă pe autofinanţare”. Asta însemna că salariile şi cheltuielile urmau să fie asigurate doar din încasări.

          Măsura în sine nu a fost o tragedie. Erau vremurile în care oamenii aveau bani, fiindcă nu prea era nimic de cumpărat. Luînd exemplul Teatrului Naţional şi al Operei, maică-mea s-a învîrtit de o aprobare pentru un televizor color şi apoi a încheiat un contract cu “nişte băieţi” care au început “să dea filme”. Spectatorii curgeau cu nemiluita şi afacerea mergea din plin. Iar eu fusesem promovat în postul de cenzor-spion. Eram adică rugat să văd toate filmele care urmau să ruleze şi apoi să stau geană prin sală, să raportez apoi la stăpînire orice ar putea părea ciudat. Într-o lună însă, toate filmele ajunseseră să mi se pară extrem de bune şi mă împrietenisem la cataramă cu băieţii proprietari de videocasetofon, cu care obişnuiam să joc şi fotbal cu echipe formate din studenţi arabi. Zece lei de om puneam într-o căciulă şi echipa cîştigătoare lua toţi banii. A fost o perioadă de belşug în buzunarele mele, fiindcă măreţul popor arab îşi etala mai degrabă perseverenţa decît ştiinţa de a lovi balonul rotund.

          Nu-mi mai amintesc cum îi chema pe băieţii care dădeau filmele, dar n-am cum să mai ignor vreodată efectul pe care l-a avut contactul cu ei asupra conştiinţei mele imature. Mă obseda fascinaţia lor faţă de tot ceea era american: muzică, film, îmbrăcăminte, vorbă… De vreme ce aproape că mă mutasem acolo, iar ei mă adoptaseră ca pe un membru mai tînăr al grupului lor, îmi petreceam cu ei o mare parte a timpului liber. Unul făcuse o fixaţie pentru Top Gun şi mi-a arătat într-o zi o emblemă pe care vroia să şi-o pună pe o geacă de piele. Parcă o văd şi acum: înfăţişa un vultur stilizat, dar pe el scria US Navy, ceea ce îi plasa probabil originea în fundul vreunui bazar turcesc, în atelierul unui sărman care nu putea deosebi cuvintele englezeşti pentru marină şi forţele aeriene. A doua zi, geaca anonimă de piele a băiatului aceluia mi s-a părut o haină magică. Parcă nu era de pe la noi, parcă de la stema aceea radia o aură ce îl transforma pe purtătorul ei, un ins altfel destul de sfrijit, cu un păr lung şi invariabil slinos, într-un erou de film american. Îmi şi imaginam libertatea absolută: geacă de piele, motocicletă Harley şi… Route 66.

          Multă vreme, idealul vestimentar al generaţiei mele a dus cumva spre eroii filmelor americane. De-a dreptul ilar e însă că sute de mii de băieţi care în viaţa de zi cu zi se străduiau să evite armata apreciau gecile de camuflaj, pantalonii cu buzunare pe coapse şi bocancii cu iz cazon, vestiţii “insuleti”, despre care se spunea că sînt “efuzaţi la export” fiindcă sînt făcuţi pentru armata canadiană. Libertatea căpătase culoarea galbenă, a bocancilor aceia ridicoli.

          Ruşi, americani, de ăştia…

          Încet-încet, mi se crease iluzia că, indiferent care va fi fost misiunea unui Tom Cruise, ea nu putea fi decît una măreaţă, croită după chipul şi eroismul personajului de film. Printr-un mecanism simplu de translaţie, rusul care i se opunea nu putea fi decît rău, primitiv şi rudimentar, lipsit de orice umbră a umanităţii. E drept că la această imensă eroare de judecată a copilului de şaisprezece ani care eram pe atunci, s-a adăugat experienţa incontestabilă a durerii cu care am privit bucuria cu care un comentator rus de ştiri anunţa popoarelor sovietice explozia navetei Discovery. Rînjetul imbecil al evreului rus care prezenta jurnalul de ştiri externe al principalului canal TV al URSS îmi stăruie încă în minte cu aceeaşi claritate cu care îmi amintesc că am hotărît că, pentru mine, Rambo este un erou al luptei pentru libertate.

          În 1989 eram aproape convins că libertatea nu poate fi atinsă decît în altă parte decît în ţara mea, la a cărei schimbare nu eram însă în stare să mă gîndesc.

          Din păcate, am trăit să văd cum piloţii de tip Tom Cruise ucid copii sîrbi nevinovaţi şi am cunoscut umilinţa conştiinţei faptului că o făceau după ce survolau teritoriul României. Din păcate, l-am văzut pe Rambo cel real, o bestie gîngavă cu nume complicat cum îl ucide pe Teo Peter şi este scăpat apoi de la judecata dreaptă de oameni ca aceia care îi conduceau în film pe eroii mei din copilărie. Ştiu acum că măreţia armatei americane era doar propagandă, că eram de-a dreptul idioţi încercînd să înlocuim uniforma de la liceu cu cea a unei armate oarecare, dar mai ales că ne lăsaserăm seduşi de mitul unei libertăţi ale cărei coordonate reale aveau să ne uimească şi să ne dezamăgească.

          Eliberarea prin negare

          Aveam să citesc mai apoi că există reţete de dinainte de Cristos pentru a manipula comunităţile masculine compuse din indivizi imaturi: apartenenţa la un grup care se vrea altfel, mistica secretului împărtăşit cu membrii grupului, clandestinitatea, experienţele iniţiatice şi cele menite să stabilească ierarhii sînt cunoscute de milenii şi, în esenţă, sînt moduri în care tînărul încearcă să evite să fie exclus din societate. Iar adevărata manipulare venea din ideea că poţi împărtăşi toate cele de mai sus, poţi împlini menirea grupului doar dacă eşti liber. În felul acesta libertatea însemna mai degrabă revolta împotriva a tot ceea ce era interzis decît conturarea unui sistem propriu de valori. Doream să fim liberi şi nu e deloc întîmplător că primele revendicări ale tinerilor din 1989 erau un pomelnic a ceea ce trebuie înlăturat şi nicidecum o listă de proiecte.

          E limpede însă că pentru fiecare, libertatea avea propriul său înţeles, iar pentru mine se definea prin cîteva ancore concrete, despre care nu spuneam însă nimănui, fiindcă eram conştient de micimea lor.

          Eram sedus de consumatorism. Ce să înţeleagă un elev care o dată pe trimestru tîrîia o sacoşă cu borcane zăngănitoare pînă la şcoală, fiindcă aşa îl obliga sistemul, cînd vedea tinerii americani aruncînd zeci de ambalaje lucitoare, mîncînd din pungi ochioase şi bînd sucuri din recipiente pe care noi nici măcar nu reuşeam să le înţelegem funcţionarea? Ce să înţeleagă un tînăr de şaisprezece ani, care nu avea cum să aibă mai mult de zece tricouri, fiindcă nu se fabricau în ţară mai multe modele, din exuberanţa de costume a unui videoclip sau din imaginile dintr-un mall american? Răspunsul oficial al celor care ar fi trebuit să ne educe era unul de-a dreptul ilar: o înfierare ciudată a “societăţii de consum”, una despre care comuniştii spuneau că e plină de inechităţi, dar pe care tu o vedeai în filme că e al dracului de bine îmbrăcată şi minunat de bine hrănită.

          Mai erau desigur şi “sculele”. La capitolul ăsta cedase pînă şi pînă şi taică-meu, un om cu mult mai multă greutate existenţială. El nu se putea uita, de pildă, la filmele americane în care erau distruse maşini. Suferea atît de mult cu Dacia lui, pe care o repara şi pentru care făcea rost de benzină cu multe umilinţe, încît nu putea privi la secvenţele în care automobilele acelea care lui i se păreau de vis deveneau mormane de fiare vechi.

          Pe mine mă fascinaseră dintotdeauna calculatoarele şi orice şmecherie tehnologică în general. Într-o tară în care frigiderul Zil şi maşina de spălat Albalux erau uneori mai longevive decît căsniciile, iar automobilele se reparau într-o adevărată întrecere naţională ce se desfăşura prin jurul tuturor blocurilor, imaginile cu electrocasnice aruncate la gunoi reprezentau o privelişte imposibilă. Astăzi, cînd schimb cîte un filtru de cafea pe an, parcă nu mi se mai pare cine ştie ce…

          Libertate postrevoluţionară

          Una dintre cele mai crunte dezamăgiri de după Revoluţie a fost însă nu atît faptul că libertatea, aşa cum mi-o definisem în adolescenţă, şi-a epuizat rapid esenţa, ci mai ales absenţa rafinării acestei noţiuni.

          Am constatat rapid că, de pildă, noua libertate nu-ţi permitea să fii comunist sau ateu. Deşi nu mă înebuneam după nici una din calităţile astea, m-am întrebat mereu de ce a fost interzis PCR. Asta să fie libertatea? I-am înţeles şi pe cei mulţi care se temeau să meargă la biserică în timpul comunismului, dar de ce trebuia să ne transformăm cu toţii în habotnici ca să fim liberi?

          Mi-a devenit din ce în ce mai limpede că asupra societăţii româneşti se exercita acelaşi fel de propagandă, care se continuă chiar şi în prezent. În România eşti liber să spui orice, mai puţin că admiri cultura rusă şi că crezi că ar trebui să avem relaţii normale cu marele nostru vecin de la răsărit, că eşti de stînga sau că felul în care s-au împărţit pămînturile şi s-au privatizat întreprinderile nu a fost tocmai în regulă. Dacă spui aşa ceva, eşti catalogat imediat ca imbecil, vîndut sau comunist. Iar furia celor care te condamnă nu e cu nimic diferită de tonul propagandiştilor de odinioară.

          Am observat rapid şi faptul că specialişti în libertate par să fie mai ales copiii celor care au adus comunismul sau au abundat în sensurile lui. De la alde Roman, Tismăneanu şi Mungiu, românii au aflat că o duc mult mai bine după 1989 fiindcă au posibilitatea să meargă la plajă în Dubai sau la schi în Alpi, că formele cooperatiste de proprietate sînt reprobabile şi că fiecare moşneag trebuie să îşi lucreze individual fiecare petec de pămînt. În general, teza propagandei care venea odinioară prin filme şi astăzi prin ONG-işti plătiţi bine de unii şi de alţii este că trebuie să ne cuprindă o stare de beatitudine la ideea că sîntem liberi şi că orice limitare a acestei libertăţi ţine de noi şi nicidecum de societate. Iar asta sună exact ca teza aceea despre omul nou, pe care o tot repetau comuniştii. Una peste alta, în cei patruzeci de ani de viaţă, am aflat că toate realizările mele se datorează mediului în care trăiesc, iar eşecurile nu mi se pot imputa decît mie însumi.

          Sîntem liberi şi din punct de vedere politic. Fiecare român s-a trezit brusc cu o libertate despre care unii au postulat că va şti să o şi folosească. Cetăţenii sînt creditaţi a fi vectori politici conştienţi şi informaţi, dornici de a-şi exercita drepturile cu bună credinţă. Haida de! Libertatea asta nu funcţionează, fiindcă nu mai departe de duminica trecută, voturile s-au cumpărat, s-au traficat, s-au obţinut prin ameninţări şi fraude. Nu ajunge să postulezi libertatea pentru ca oamenii să îşi şi dorească să îi trăiască toate aspectele.

          Nu văd foarte multe diferenţe între cele două timpuri: libertatea românilor continuă să se sfîrşească acolo unde intervin interesele celor puternici, nu are nici un conţinut în relaţiile cu instituţiile statului, e grav viciată de sărăcie, de lipsa unei culturi democratice dar şi de aceia care preferă din comoditate să fie conduşi şi să-şi asume idei fabricate de lideri vocali. Asta este însă doar părerea mea, fiindcă altfel, priviţi în jurul vostru, boieri dumneavoastră! Trăim în ţara tuturor posibilităţilor!

Share

Tags: , ,

Category: Directe de stânga

Leave a Reply




If you want a picture to show with your comment, go get a Gravatar.