Subscribe via RSS Feed

A avea, avere

N-am avut niciodată organul proprietăţii. Se poate să mă fi născut fără el, după cum e foarte posibil să-mi fi fost extirpat cîndva, în copilăria fragedă.

          Cocioaba

          M-am născut într-un bloc de lîngă care începea “mahalaua”, o aglomerare de case vechi şi dărăpănate, care se întindea de la malul Bahluiului, pînă spre gară şi spre Piaţa Unirii, în ceea ce este astăzi “buricul tîrgului”. Zona scăpase de demolare din cauza fundaţiilor mult prea consistente necesare unor eventuale blocuri şi a rămas aşa pînă după 1989.

          În vara acelui an, am auzit în “mahala”, de la amicii mei de cărţi şi zaruri, că o bătrînă e dispusă să-şi vîndă căsuţa şi cei vreo 700 de metri pătraţi de curte pentru doar 10.000 de lei. L-am întrebat pe taică-meu, care avea în casă banii aceştia, dacă n-ar fi fost cazul să o cumpărăm noi. Mă gîndeam că ar fi putut construi acolo un garaj, în timp ce eu mi-aş fi realizat visul de a avea un teren cît de cît regulamentar de badminton. Taică-meu s-a uitat la mine, şi-a scos ochelarii şi m-a întrebat dacă îmi dau seama ce spun. O asemenea proprietate ar fi însemnat numai necazuri, de vreme ce, apartamentul în care stăteam cu chirie era cumva condiţionat de absenţa oricăror altor posesiuni imobiliare. M-a întrebat dacă doream să ne mutăm în cocioaba aceea. I-am spus că ar fi putut cumpăra pămîntul pe numele meu, fiindcă eram major şi deci o asemenea proprietate nu s-ar fi înscris şi în dosarul lor. Mi-a răspuns scurt că nu are de gînd să îşi aprindă paie în cap şi mi-a spus să îmi văd de treabă. N-am mai reluat discuţia, fiindcă nici eu nu eram foarte convins că a deţine fîşia aia de pămînt nu era în măsură să îmi tulbure propriile şanse de a obţine un apartament cu chirie de la stat peste doar cîţiva ani.

          Istoria n-a fost tocmai miloasă. L-au împuşcat pe Ceauşescu după doar patru luni, iar zece ani după aceea bucata de pămînt valora aproape un sfert de milion de euro. Cum spuneam însă, noi ăştia ai lui Doboş n-am avut organul proprietăţii.

          Pajiştea

          Încă de mic, mi-a fost imposibil să înţeleg cum vine treaba şi cu proprietatea comună. Asta s-a întîmplat pe cînd aveam vreo şapte-opt ani şi, împreună cu prietenii de la bloc jinduiam să ne jucăm pe ceea ce numeam atunci pajişte. Desigur, în acest moment al povestirii, ar trebui să scriu că, în mintea mea de copil, iarba aceea grasă şi moale se explica prin intervenţia vreunei zîne sau prin vreo vrajă oarecare. Ei bine, nu. N-am fost niciodată aşa. Sînt convins şi acum, ca şi atunci, că undeva sub pajişte trebuie să existe probabil o fisură mică într-o conductă de apă, ceea ce explică desimea şi verdele impecabil pe care bucata aceea de spaţiu verde o etalează şi astăzi, chiar şi mult după mijlocul lunii noiembrie. N-aveam voie să ne jucăm acolo. Era spaţiu verde şi, deşi el aparţinea întregii asociaţii de locatari, preşedintele blocului vecin, de care aparţinea petecul de iarbă, ne interzisese cu desăvîrşire să călcăm pe-acolo. Ţi-ai găsit! A interzice ceva unui grup de zece băieţi e ca şi cum ai încerca să aduni apă cu ciurul. Evident că eram mereu acolo, iar interdicţia făcea iarba aceea să pară şi mai ispititoare. Ne era saltea pentru partidele de trîntă, pernă pentru momentele de trîndăveală şi covor pentru nesfîrşitele partide de cărţi cu care ne umpleam timpul. Evident, băieţii din blocul vecin au luat amendă pentru că “au călcat pe spaţiul verde”.

          Ţin minte că i-am întrebat pe ai mei cum vine asta. De ce se înstăpînise omul acela peste o bucată de pămînt care ar fi trebuit să ne aparţină tuturor? Măcar să ne folosim de ea în înţelegere, dacă tot nu puteam să o transformăm definitiv în parc de joacă. Nu mai ştiu ce mi-au răspuns, dar nu m-au convins şi din momentul acela am ajuns la concluzia că proprietatea e o pierdere totală de vreme, fiindcă ea poate fi întinsă şi deformată ca un gumilastic şi că de ea ajung să profite oricum cei mai puternici.

          Eu am scăpat de amendă, fiindcă moşul nu mă cunoştea, iar ceilalţi băieţi nu m-au pîrît. Am participat însă entuziast la o răzbunare cruntă. Pe vremea aceea, holurile blocului erau ornate cu fotografii color care înfăţişau izbînzile economiei socialiste, înrămate şi aşezate apoi în spatele unor bucăţi de sticlă. Supăraţi pe bătăile încasate din cauza amenzilor, prietenii mei au adunat trei asemenea “tablouri” şi le-au aşezat sub preşul de la intrare al şefului de asociaţie, după care au sunat la uşă.

          – Ce vreţi, măi?, s-a răstit moşneagul, un munte de om, cu părul alb şi nepieptănat.

          – Hî, hî, hî, au făcut ei, fără să-l lămurească.

          Dornic să le aplice o corecţie fizică, moşul a dat să iasă din casă dar, inevitabil, a păşit peste tablouri, pe care le-a distrus cu un zgomot de sfîrşit de lume.

          – Na, să plăteşti şi tu acum amendă, fiindcă ai spart tablourile, a urlat unul dintre băieţi, după care am zbughit-o toţi în jos pe scări.

          La vîrsta aceea, n-am sesizat dimensiunea tragic-comică a evenimentelor care au urmat. Ocnă de supărat, moşul a convocat o şedinţă, unde însă vreo două mame s-au aliat şi l-au făcut cu ou şi cu oţet, reproşîndu-i nu numai amenzile şi ci imbecilitatea de a nu-i lăsa pe copii să se joace pe iarbă. Aşa cum se întîmplă adeseori, grupul politic a funcţionat ireproşabil şi adunarea generală a locatarilor s-a încheiat repede cu o singură hotărîre: aceea de a-l demite pe bietul moşneag.

          Lucrurile au luat o întorsătură şi mai gravă cînd, după vreo două săptămîni, moşul a şi murit. La cîtă minte aveam atunci, am rîs copios, presupunînd că demiterea lui făcuse să-i crape inima-n două, cam în felul în care sfîrşeau personajele negative din poveştile pe care le citeam la vîrsta aceea.

          Aţi putea crede că istoria pajiştii se opreşte aici. Ei bine, nu. Acum vreo cinci ani, abia ce ajunsesem acasă, că sună cineva la uşă. Era actualul preşedinte al asociaţiei de locatari.

          – Domnul Doboş, trebuie neapărat să facem ceva, trebuie să mă ajutaţi să salvăm spaţiul verde.

          – Care spaţiu verde? l-am întrebat eu năucit.

          – Păi, ăla… a completat el, după care a delimitat o suprafaţă ce cuprindea şi pajiştea.

          – Dar ce se-ntîmplă cu el?

          – L-a retrocedat primăria şi acum vor unii să construiască acolo o clădire.

          Aproape că m-am înecat de furie. Oamenii aceia se aşteptau să-mi pun condeiul şi poziţia de la ziar în sprijinul salvării unui loc în care ei îmi interziseseră de atîtea ori accesul. Sînt convins că o asemenea logică vă demonstrează că, în fond, am mintea şi sufletul unui băiat de doisprezece ani. Aşa am judecat însă atunci şi l-am refuzat destul de nepoliticos pe şeful asociaţiei, pomenindu-i ceva de tinerii morţi în Revoluţie pentru dreptul de proprietate, după care i-am închis uşa în nas.

          O parte din pajişte există în continuare. Iarba ei e la fel de mătăsoasă, chit că acum e umbrită de doi arţari. Fiică-mea nu s-ar fi putut însă juca niciodată acolo, fiindcă ar fi însemnat să-şi cînte copilăria sub geamurile clădirii care a răsărit pe terenul retrocedat. Şi sînt convins că s-ar fi găsit un alt înveliş de carne, în care să se înstăpînească spiritul şefului de asociaţie, care să o alunge apoi de acolo ca şi cum ar fi fost vreun animal turbat şi nu un copil care se joacă pe o bucată de pămînt, care, pînă la urmă, îi aparţine în devălmăşie cu ceilalţi locuitori ai blocului, deveniţi mai nou proprietari cu acte în regulă. Se schimbă deci ceva? Eu unul nu prea văd…

          Steaua

          Copiii ţin cu învingătorii, se spune adesea în disecţiile televizate de la emisiunile care eviscerează suflete pentru a creşte audienţele la reclamele pentru detergenţi. Se prea poate. De copil însă, eu am ţinut cu Politehnica Iaşi, la care am renunţat scîrbit, după ce am asistat, din tribună, la un blat sinistru în meciul decisiv care ar fi trebuit să o readucă pe Poli în Divizia A. Am devenit stelist cînd l-am văzut în 1986 pe Bărbulescu repezindu-se la Cupa Campionilor şi am ştiut imediat că am făcut nuntă de cocostîrc cu echipa asta, că o să o iubesc pe viaţă, că va fi într-un fel a mea, indiferent de vremurile ce vor urma.

          De meciurile Stelei se leagă amintiri dintre cele mai năstruşnice. Era 1989 şi Steaua juca din nou finala Cupei Campionilor Europeni. Eram mari de-acum, în clasa a doisprezecea, şi am mers la un coleg care avea televizor color. Ca nişte suporteri adevăraţi ce ne aflam, ne-am adunat cu vreo patru ore înainte de meci, timp suficient pentru a descoperi în baia de serviciu a prietenului nostru, o ditamai lada cu sticle cu Busuioacă de Bohotin. Adevărată, dulceagă şi de culoarea foii de ceapă. Tare bună!

          Ne-am tot servit cu Busuioacă pînă cînd ajunsesem să nu ne mai înţelegem decît doi cîte doi, dar ne-am unit vocile într-un cor de indignare şi dezamăgire, văzînd cum iubita noastră Steaua ia o bătaie cruntă de la fantastica echipă italiană. Infiltrat printre noi, se afla însă şi bunicul Vasile, un bătrîn mărunţel, tatăl mamei colegului nostru. Îmi aduc aminte cuvintele lui, fiindcă adevărul şi nedreptatea lor mi-au alungat pentru moment aburii alcoolului.

          – Asta e echipa lui Ceauşescu şi, dacă nu mai e el să-i cumpere pe alţii, n-o să cîştige nimic niciodată. Ce-au crezut? Că joacă în campionat, cu slugile lor?

          Ştiam desigur de rolul pe care îl juca Valentin Ceauşescu la Steaua. Simţeam că seria aceea neruşinată de victorii din campionat era prea lungă pentru a fi un fenomen natural. Dar Steaua era şi a noastră. Mă simţeam parte din ea…

          A doua zi am avut “tragere”.

          Tragerile erau un eveniment pe care toţi elevii de-a doişpea îl aşteptau ca pe nu-ştiu-ce, fiindcă aveau ocazia să tragă pentru prima dată în viaţa lor cu “zebeul” şi cu muniţie adevărată. Poligonul de trageri era undeva la marginea oraşului şi, deşi ne-au spus să fim acolo încă de la ora şapte, nu ne-au pus puştile în mîini decît pe la zece. Dezamăgire! Ne-au dat tot puşti cu aer comprimat.

          Am avut noroc cu Dragoş, colegul meu de bancă, mare stelist şi el şi aromitor a busuioc, ca şi mine, în dimineaţa aceea. Zic noroc fiindcă pe el îl trăgea capul în dreapta, în timp ce piciorul meu drept se încăpăţîna să împingă mai mult şi să mă facă să mă aplec spre stînga.

          – Trageţi la comanda mea! a urlat un apevist, stîrnindu-ne chicoteli care mai de care mai întemeiate. Pămîntul tare ne împungea prin diferite părţi moi, stîrnindu-ne gîndurile, urcîndu-ne sîngele la cap. Am privit spre ţintă. N-am recunoscut-o. Eram la mijlocul liniei şi a trebuit să număr şi de la stînga la dreapta pentru a afla în care placaj trebuia să trag. Operaţiile aritmetice s-au dovedit mai complicate decît m-aş fi aşteptat, iar prin faţa ochilor mi se învîrtejeau golurile luate de Steaua. Oricum vedeam tot peisajul de culoarea Busuioacei…

          – Foc! s-a auzit într-un tîrziu comanda apevistului.

          Am tras şi l-am văzut pe Dragoş cum se chirceşte de rîs.

          – Vezi, băi, c-ai nimerit-o pe-a mea!

          – Serios? am zis eu, convins că proiectilul meu muşcase dintr-un mal de pămînt, mult deasupra ţintei. Credeam c-am tras în sus!

          – Nu, zice Alina din dreapta mea. Aia am fost eu c-am apăsat din greşeală pe trăgaci.

          A mai urmat o serie de două focuri şi m-a buşit un hohot homeric de rîs, fiindcă renunţasem să-mi mai privesc ţinta şi mă uitam în schimb la tufişurile care începeau cu doi metri deasupra acestora şi care erau mitraliate sălbatic de focurile aiurea ale colegilor mei. Aveam însă un plan.

          – Drepţi! a urlat apevistul, înfigîndu-şi răcnetul ca un cui ascuţit în creierul meu greu încercat de Busuioacă.

          Ne-am ridicat mai greu, asta şi fiindcă nu m-am mai putut sprijini pe Dragoş, a cărui minte decisese şi ea, din solidaritate probabil, să-i încline corpul înspre stînga. Tîrîş-grăpiş am ajuns fiecare la ţinta lui şi nu m-am mirat absolut deloc de faptul că a mea era intactă. Alţi trăgători, înaintea mea, fuseseră ceva mai destoinici, mai puţin stelişti, poate, şi nimeriseră, iar găurile făcute de ei în placaj fuseseră obturate cu bucăţi mici tăiate din etichetele pe care şcolarii şi le lipeau pe caiete. Am desprins la repezeală una, două, trei… hîrtiuţe şi apoi, cine ştie ce-o fi fost în capul meu, poate că nu mai puteam să număr decît pînă la patru, fiindcă atîtea goluri luase Steaua, am desprins şi a patra bucată de etichetă. Apevistul s-a uitat la mine şi mi-a zis dispreţuitor:

          – Bine, bă, şi cum ai făcut tu patru găuri cu trei gloanţe?

          La a doua serie de trageri o colegă a pierdut cămaşa unui cartuş sau capse sau ce-or fi fost mizeriile cu care trăgeam. Ne-a ţinut apevistul pe burtă aproape o jumătate de oră pînă s-a găsit cămaşa. Pămîntul era tare, soarele ne ardea de sus, iar Busuioaca pe dinăuntru. Cînd în sfîrşit am plecat, l-am auzit pe un coleg răcnind pentru a fi sigur să-l aud şi eu şi Dragoş.

          – Tu-i mama ei de armată, cu Steaua ei cu tot! Cum poate să ţină cineva cu echipa armatei, adică a tîmpiţilor ăstora?

          Acela a fost exact momentul în care senzaţia plăcută a amorţelii s-a transformat în durere de cap.

          În mare măsură, nici astăzi nu s-a schimbat situaţia. Pasiunii mele arhicunoscute şi necondiţionate pentru Steaua i se opun aceleaşi reproşuri: Steaua cîştigă fiindcă dă Becali bani, fiindcă îşi cumpără adversarii şi adversarii adversarilor. Mai mult, dacă pe vremuri se ştia din auzite că Steaua aparţine familiei Ceauşescu, astăzi am parte aproape în fiecare zi de afirmaţia năucitoare că Steaua aparţine familiei Becali.

          Mă întîlnesc uneori cu prietenul Dan, stelist vechi ca şi mine, cu care bem cîte o sticlă de căpşunică şi privim la Steaua. Uneori ne punem şi fularele roş-albastre, ba chiar ne şi învelim în prosoapele emblemate, primite în dar de la familiile noastre, care au capitulat demult în faţa pasiunii noastre de neînţeles. De cele mai multe ori, sfîrşim prin a ne întreba unde e Steaua noastră? Şi înţelegem că în toţi cei mai bine de douăzeci şi cinci de ani de “stelism” ne-am făcut iluzii. Steaua n-a fost niciodată a suporterilor. Şi probabil că nu va fi niciodată, nici măcar în felul acela sublim ce se mai întîlneşte încă la Madrid, la Liverpool sau la Manchester. Comunism, capitalism… Care-i diferenţa?

          Bucata de pămînt din mahala, pajiştea, Steaua… Chiar dacă multe dintre forme s-au schimbat, pentru mine şi pentru cei mulţi, timpul rămîne zidit în nemişcare.

Share

Tags: , ,

Category: Directe de stânga

Leave a Reply




If you want a picture to show with your comment, go get a Gravatar.