Subscribe via RSS Feed

2400 de kilometri SF

Da, da, atâta drum am parcurs între 17 şi 25 martie, în încercarea de a fi prezent dar şi de a înţelege taberele, valorile şi polemicile SF-ului românesc. Potriviți-vă ochelarii pe nas, alungaţi pisica mieunătoare care vi se freacă de picioare în speranţa vreunei gustări inopinate, trageţi adânc din ţigară şi apucaţi-vă de citit. Că am multe de zis!

Bucureşti, Final Frontier

Carevasăzică în dimineaţa zilei de 17 marite, şi când zic dimineaţă mă refer la ora aia, 06.00 la care iarba n-ar creşte nici vara, darămite în zi legată cu canafi alb-roşii de mărţişor, am pornit pe minunata vale a Prutului către Bucureşti. Primul reper a fost un indicator mic pe care l-am zărit pe lângă Huși și pe care scria Avereşti. Așa mi-am adus aminte că, la un târg din toamnă, am băut o domnişoară zghihară loco-regională, pe care tare aş vrea să o văd cum mai e astăzi, când trebuie să se fi aşezat deja la casa ei, de sticlă. Următorul reper a fost linia aia lungă de asfalt dinspre Buzău, unde unii vând funii de ceapă roşie în timp ce doamna Loredana decide să vadă cum se comportă maşina la 150 de kilometri  pe oră.

Dat fiind că funiile de ceapă s-au succedat așa de rapid pe lângă geamul meu că păreau unite într-un adevărat fir roșu (nu al narațiunii ăsteia, vai mie!), am ajuns la Bucureşti la o oră cam matinală, de ne-a privit strâmb fătuca aia de la recepţia hotelului Volo. E drept că, mai înainte, mă bucurasem ca un copil la vederea unui clopoţel din acela care se pune pe tejghea şi în care bat americanii din filme ca să trezească recepţionera. Am bătut şi eu şi m-a încercat aceeaşi senzaţie pe care am avut-o atunci când am claxonat prima dată din șaua Pegasului meu galben, cumpărat ca urmare a coroniţei din clasa I.  Cameră faină, locaţie curată simpatică, oameni amabili, preţuri potolite, cu alte cuvinte hotel Volo…

După câte un duș strict necesar, am dat apoi să căutăm sediul manifestării Final Frontier. Ne-am învârtit clocotind de frustrări vreo jumătate de oră, cu nasul în gipiesuri, până am decis să întrebăm pe un nene, care s-a uitat mirat la noi, a clătinat cu condescendenţă din cap gândindu-se probabil că suntem ”aiuriţii ăia de la SF” şi ne-a poftit înăuntru. Nu găsiserăm locul manifestării pentru că hotelul nostru era la doar şase metri de el, iar mie nu mi-a trecut prin cap că google maps poate fi atât de bun încât să minimizeze în asemenea hal distanţa de parcurs pe jos între hotelul dorit şi sediul Tinerimii Române.

Ei bine, Tinerimea asta Română nu a fost chiar tinerime fiindcă acolo m-am întâlnit cu prieteni vechi şi cu seniori respectaţi, cu fani și confraţi, cu editori şi… editori. Mă rog, de astea de-ale mele. Problema e că totul a fost aşa de dens încât în cele ce urmează am să notez doar câteva idei, fiindcă mi-e teamă să nu încurc ordinea cronologică.

  • în prima zi, am vorbit unui auditoriu format din vreo 30 de oameni despre Viitorul politicii şi politica viitorului. Sub conducerea lui Michael, discuţia a evoluat repede spre o dezbatere cu privire chipul schimbător (sau nu) al naturii umane, cu argumente pro şi contra, de la Herodot la Bănuţă şi de la Doboş la Kant.
  • am remarcat auditoriul multilateral dezvoltat al lui Oliviu Crâznic, un autor extrem de interesant care, ajutat de Florin Pîtea, Ştefan Ghidoveanu şi de o jună creatoare, ne-a delectat cu pasiunea lui pentru gotic. Şi, pe măsură ce îi ascultam, eram din ce în ce mai convins că în literatura noastră totul se trage din gotic. Dacă mai continuau un sfert de oră, Mickey Mouse era şi el în pericol de a i se fi descoperit o variantă vampirizată. Glumesc desigur. Acolo a fost anunţată şi o antologie de gotic, la Millennium Books.
  • am primit şi am cumpărat o mulţime de cărţi, am mai vândut dintr-ale mele şi am privit cu jind la standul Tarabei de jocuri. O mulţumire specială se cuvine aici lui Horia Ursu, pe care l-am păgubit serios şi căruia îi promit solemn că o să scriu despre cărţile pe care a avut graţia să mi le ofere.
  • am admirat verva şi dedicaţia colectivului FanSF, un grup de tovarăşi extrem de pricepuţi în tot soiul de chestii, de la sugestii competente către edituri de prestigiu privind planurile editoriale şi până la capacitarea tinerelor chelneriţe, de la acordarea de premii şi până la conversaţia prietenească aplecată asupra unui pahar. Mă rog, în cazul meu, nu numai unul.
  • am devenit membru al SRSFF. Am insignă şi am plătit cotizaţia pe anul 2012. Am fost invitat deja la o manifestare, a trebuit să declin, dar sunt bucuros că am făcut pasul ăsta, mai ales după o oarece dispută pe net urmată de o clarificare telefonică în care i-am spus lui Eugen Lenghel că eu merg oriunde sunt chemat ca să mă fac cunoscut şi (poate) auzit. Poate tocmai de aceea, Eugen a venit, așa după cum a promis, punctual, cu hârtiile necesare intrării în SRSFF.
  • am cunoscut nemijlocit legendarul club Giotto. Nu e tocmai ceea ce frecventez eu în rarele ocazii când mă scoate doamna Loredana în oraş, dar a fost excelent, fiindcă oamenii cu care am petrecut acolo mi-s tare dragi.  O menţiune specială se cere făcută pentru Marian Coman, cu care chiar nu mă mai văzusem de ceva vreme. Nu trebuie uitat nici Ştefan Ghidoveanu, cu graţioasa lui soţie, Cristina, de la care am aflat că nenea Fănică e proaspăt membru al USR. Bravo! Să trăiască şi la mai mare!
  • am participat la o dezbatere despre publicarea cărţilor afară. Concluzia a fost că ne trebuie traducători, editori nativi de peste Ocean şi perseverenţă.
  • DemNet a luat premiul Galileo pentru cel mai bun roman, dar şi premiul FanSF pentru… aşijderea. Chestia asta m-a bucurat enorm, fiindcă nu am ascuns niciodată că îmi croiesc romanele pentru public şi mai puţin pentru jurii. Se poate însă ca anul ăsta să scriu şi un roman pentu jurii…
  • am constatat că nu tot ceea ce poartă inscripţia ”produit de France” e potabil. Chiar dacă e vorba despre vin. Durerea de cap a avut duritatea unei menghine. Care cade de la etaj.
  • am primit certuri vecine cu urechelile pentru incapacitatea mea de a scrie proză scurtă, deficienţă creativă care mă pune în situaţia de a refuza tot felul de colaborări cu reviste, site-uri şi antologii viitoare. Nu fac aici lista celor care îmi reproşează fiindcă e mult prea lungă. Şi oricum ar conţine cam toţi editorii români de SF. Mai puţin, desigur, Nemira…  O menţiune specială la acest capitol i se cuvine lui Florin Pîtea, faţă de care am fost total neserios, dar care nu mi-a spart capul.
  • am aplaudat din toată inima premiul Galileo primit de Liviu Radu, chit că e cumva cam concluziv, lucru subliniat şi de premiant în inspiratul său cuvânt de acceptare.
  • n-ar trebui să uit nici locaţia extrem de generoasă de desfăşurare a târgului de carte şi nici prezenţa profesionistă a celor de la bookblog.ro
  • m-am intersectat cu Dănuţ Ungureanu şi cu Mihai Dan Pavelescu, doi oameni cu care nu ştiu de ce nu reuşesc niciodată să stau de vorbă ca să le adresez măcar vreo două sute din miile de întrebări pe care le am pentru ei.
  • fiindcă eram prea preocupat de lansarea unui mesaj pacifist, am uitat să mulţumesc în discursurile mele de acceptare doamnei Loredana, întregii mele familii, lui Horia Ursu şi lui Michael Hăulică pentru premiile primite. O fac acum!

Am plecat din Bucureşti nu înainte ca drumul parcurs în căutarea unui restaurant decent (libanez excelent, băut Prince Mircea) să-mi ocazioneze o meditaţie simpatică. Am remarcat că, la fel cum străzile denivelate, murdare şi pline șaormerii puturoase înconjurate de minoritari cu gluga trasă sunt calea deloc îmbietoare către locuri minunate ca Final Frontier şi restaurantul cu pricina, poate că şi zgomotul, polemica şi, uneori, nedreptăţile scrise pe ici pe colo trebuie înfruntate cu curaj, fiindcă ele sunt calea spre momente şi oameni cu adevărat speciali. Aţi înţeles. Nu-mi place sectorul 5, dar mi-a plăcut foarte tare la Final Frontier.

Spre Timişoara, prin zona metropolitană Târgu Mureş

După patru zile în care am încercat (zadarnic) să înghesui treburile unei săptămâni întregi, am plecat vineri de dimineaţă spre Timişoara, plângând în pumni din cauza ghinionului care m-a făcut să mă nasc într-o ţară în care turismul şi şcoala încep întotdeauna în creierul nopţii.

Doamna Loredana era cumva stresată că nu o să ajungem într-o singură zi, așa că a ales drumul cel mai scurt, prin Pașcani, Târgu Neamț, Poiana Teiului Toplița și tot așa… Am mers grozav de bine, șoselele fiind și bune și libere. Ne-am înfipt însă în ceea ce se pare că este zona metropolitană Târgu Mureș, care pare să fie locuită de niște oameni a căror obsesie este să aibă casa la stradă. În planul al doilea era pustiu, așa că am parcurs vreo treizeci de kilometri de localitate cu o viteză demnă de un melc anemic. Și măcar de-ar fi fost frumoase casele alea, dar nu știu dacă am văzut zece fațade refăcute în toată zona aia. În plus, am remarcat că nu există nici un indicator pe care să scrie Alba Iulia… Hai că încetez cu paranoia asta, deși tare m-a mai supărat trecerea prin Târgu Mureș.

La Sebeș, după opt ore de mers fără încetare, am amenințat-o pe doamna Loredana că mă arunc din mers dacă nu oprește oleacă. Era abia ora 14:00 și devenise limpede că ajungem la Timișoara. Coincidența a făcut că ne-am fi oprit oricum, fiindcă gipiesul ne tot bătea la cap să ne urcăm pe o autostradă care există doar pe google, fiindcă în realitate, locul prin care eram somați să o luăm la dreapta era un fel de tăpșan, cu un început de drum de pământ. Ne-am lămurit de la ce era drumul de pământ. Se pare că atâția oameni fuseseră păcăliți de hărțile google încât bătătoriseră un mic drum. În felul ăsta, cred că s-ar putea construi șosele și în alte locuri…

Obosiți nevoie mare, am ajuns la Timișoara unde am fost cazați, pe cheltuiala organizatorilor, într-un hotel cochet. În seara aceea am stat ceva mai mult de vorbă cu maestrul Mircea Opriță, cu care ne-am încăpățânat să gustăm toate licorile bahice manufacturate de fabuloasa noastră gazdă, Cornel Secu. Am făcut haz cu Lucian Merișca de faptul că ne vedem mai degrabă la Timișoara decât la Iași, am aflat că George Ceaușu și Mircea Nanu-Muntean sunt pe drum, l-am salutat pe Marian Mirescu și pe dragul meu prieten Viorel Pârligras și, evident, am adăstat oleacă lângă Cătălin Badea-Gheracostea.

Sâmbătă de dimineațaă am asistat la închiderea Zilelor Helion și la deschiderea lucrărilor RomCon. Cred că e mai bine să scriu ce m-a impresionat decât să enumăr vorbitorii și temele, accesibile, de altfel de pe site-ul grupării timișorene: rigoarea. O fi maestrul Secu de vină sau spiritul bănățean, o fi valoarea participanților sau poate o tradiție…? Cert este că am văzut oameni care au conferențiat pe baza unor materiale muncite preț de multe zile la rând, am avut parte de un nivel înalt al discursului academic, toate centrate în jurul ideii de a valoriza mai ales moștenirea de hard science fiction de pe spațiul românesc.

Pe urmă a început partea de organizare, cea care și-a dorit să dea anvergura de RomCon. Despre asta voi vorbi însă în final.

Restul e (deja) un blur:

  • premiile RomCon l-au avut drept mare câștigător pe maestrul Opriță, care s-a impus și la fiction și la non-fiction. L-am felicitat cu o încântare reală și nedisimulată, deși chiar eu am fost marele pierzător la categoria ”roman”. Încântarea nu e vorbă goală și ea a provenit din constatarea bucuriei cu care maestrul a primit aceste premii, una de care, din cauze diverse și triste pentru mine, eu nu mă simt în stare. Pe de altă parte, am enunțat și la Timișoara ceea ce zic de o bucată de vreme: am luat toate premiile SF-ului românesc și aș renunța la oricare dintre ele pentru un plus de o mie de cititori plătitori ai următorului meu volum. Am plecat și eu cu un premiu: cel al Ștefanei Czeller, colega mea de la Iași, care și-a adjudecat categoria ”debut”.
  • am văzut o gală de film de scurt-metraj, o piesă de teatru și un spectacol de lasere extrem de faine.
  • am avut ocazia să îl cunosc pe Silviu Genescu, cu care am povestit duminică până târziu, după ce i s-a decernat premiul Vladimir Colin, pe care îl luase cu ceva vreme în urmă. Am constatat că excelența pe care a demonstrat-o în domeniul traducerilor din GRR Martin e completată de erudiție și de o sensibilitate extraordinară. Ceea ce m-a făcut să propun înființarea unui premiu pentru cea mai bună traducere în SF-ul românesc. Cred că ar fi un concurs cu multă substanță.
  • am participat la constituirea ARCASF, Asociația Română a Cluburilor și autorilor de SF. Sunt membru fondator și membru al colegiului director. Dezbaterile pe statut au fost extrem de animate.
  • am admirat Timișoara, un oraș unic, cu oameni extrem de speciali. Am băut bere la Timișoreana. Una, fiindcă, după ea, am trecut pe vin roșu, licoarea adecvată planurilor mărețe. Eu și Silviu Genescu am băut Vampir, un cupaj căruia lecuța de Pinot Noir îi dădea o personalitate interesantă, în opoziție cu Cătălin și cu doamna Loredana, care au băut Fetească neagră. Ambele de Recaș. Ambele foarte bune.

Ar mai fi de zis. Dar toate ar gravita lui Cornel Secu, căruia îi spun doar ”Să trăiești, coane!”

A fost sau n-a fost… RomCon?

Știu că există câțiva cititori care ard de nerăbdare să afle verdictul călătoriilor mele extraordinar-comparative. Iar eu nu am fost niciodată omul care să se ferească să-și spună părerea. De aceea, afirm cu tărie că da, a fost RomCon, doar că a avut extrem de puțini participanți. Doar patru. Fiindcă doar Cătălin Badea Gheracostea, Mugur Cornilă, doamna Loredana și cu mine am fost atât la București cât și la Timișoara. Însumate, manifestările astea au fost un RomCon adevărat, au avut greutatea a ceea ce e în mintea mea o necesară Convenție Națională SF. Am și argumente:

  • manifestarea bucureșteană a avut o afluență de public, de fani, pe care Timișoara nu a avut-o; la Timișoara însă au fost prezente mai multe arte și au existat mai mulți oameni implicați nemijlocit în desfășurarea evenimentelor.
  • la Timișoara, organizatorii au asigurat cazarea și masa invitaților care au conferențiat, în timp ce la București s-a mers pe o rețetă de participare liberă
  • din punct de vedere literar, Timișoara e mai naționalistă și mai atașată de canoane, în timp ce Bucureștiul e mai cosmopolit și mai racordat la tendințele noi.
  • indiferent cât s-ar strădui cineva să-mi explice că poate ignora toate personalitățile și organizațiile absente de la unul din evenimente nu va avea sorți de izbândă. Eu nu-mi pot imagina SF-ul românesc nici fără Quasar, Helion și V. Anestin, dar nici fără ProspectArt și SRSFF, nici fără Secu-Ceaușu-Pârligras-Opriță, dar nici fără Hăulică-Ursu-Lenghel-Radu. Mă opresc fiindcă sper că ați prins ideea. Pur și simplu, ambele tabere conțin oameni atât de valoroși și de emblematici pentru SF-ul românesc încât nu pot fi ignorați de ”ceilalți”.

În ceea ce mă privește, cea mai importantă concluzie pe care am tras-o este că trebuie să fiu în cât mai multe locuri. Am constatat, de pildă, că la Timișoara nu sunt destul de cunoscut. Reacția mea a fost să mă duc să mă prezint și nicidecum să îi acuz de incultură.

Share

Tags: , ,

Category: Panseuri şi sefeuri

Comments (3)

Trackback URL | Comments RSS Feed

  1. IONUTZ says:

    Bravo, conasule! Vad ca esti la fel de spumos si prolix si in scris ca si in oralitate ;))) Draguta incercarea ta de-a cocheta cu polii sefisti, dar din proprie experienta iti aduc la cunostinta ca conu’Secu are derapaje necontrolate si incontrolabile. Si de la moral asi de la bun simt. Si eu am fost membru fondator al ARSFAN. Ceea ce nu l-a impiedicat pe sus-numitul ca in anul urmator sa ma faca tinta improscaturilor cu venin. Dar, bine ziceau stramosii: cainii latra, caravana trece ;)))

  2. Dan Dobos says:

    Daca se va intimpla asa, nu voi ezita sa scriu. Deocamdata nu am ce sa reprosez nici unuia dintre ”polii sefisti”.

  3. Alecsguru says:

    M-am bucurat enorm să citesc articolul dumneavoastră – ce zic eu artico l: epistola-cronică de călătorie -eseu bahic și mai ales analiză la cald a unui fenomen ce mi-e drag de 20 de ani deja și mai bine.
    RomCon sună atât de frumos dar poate dacă s-ar aduna cele două locații Bucuresti si Timisoara si ar decide să creeze o manifestatie majoră emblematică – intr-o localitate ofertantă pentru toate părțile României – dacă această manifestatie ar avea o durată sensibilă si ar avea in cadrul ei un festival sf-fantasy de cinema national si international – lansări de carte si conferinte – ei atunci cred că miile de cititori de sf – care chiar există – nu vă dați premiile pentru o mie de cititori plătitori! – ei, noi , existăm și bag tastatura-n foc: am lua trenuri – ocazii – drezine, am face economii un an de zile si am veni acolo – acolo unde festivalul RomCon real ne-ar prilejui o adevărată terapie sf-f de o săptămână sau două.
    cu tot dragul ! vă admir/respect si mă mândresc asiduu cu faptul că existați în țara în care trăiesc!

Leave a Reply




If you want a picture to show with your comment, go get a Gravatar.